În paturi separate. Și vise separate. O iubire întoarsă pe dos, ca o rufă dusă la curățătorie. Prea multe așteptări, speranțe și totuși o lungă, jignitoare suferință. Cu astfel de tușe se îmbracă tabloul ce descrie cum e să trăiești singur într-un catren ce sigur s-ar nimeri să se împartă la doi. Cel puțin pentru că așa ai crezut la început. Începutul are cea mai mare legătură cu ce va urma în pretinsa iubire. Fiorul, pasiunea, intensitatea, nopțile lungi și dese, orgasmul, toate la un loc, te fac puțin să gândești cu alte părți ale corpului decât cu cea mai importantă.
Floricele pe câmpii îți apar la orizont, când ai impresia că iubirea ta e cea mai deplină din univers și că într-un fel, ai reușit tocmai tu, buricul pământului, să dai peste ceea ce se numește jumătatea ideală. Cred în oameni care se completează, cred în destine unite de-un scop comun, dar entitatea aceasta de jumătate e seacă, rece și nu implică nici un angajament, pentru că oricum ar fi suntem jumătați, sunt nevoit să te iubesc și asta e! Dacă pornești cu stângul, te-mpiedici la un moment dat. Și nu din motive de ne înțeles, ci pentru că iubirea înseamnă sacrificiu, înseamnă atracție, înseamnă compromis și o plăcere nebună de a sta și de a construi lângă omul alături de care știi că poți răzbate, că poți învinge, că te poți arunca în luptă.
Greu e să găsești o cale. Și mai dificil e să și mergi pe ea. Prea ne-am săturat de fluturi în stomac, care se transformă în omide. Prea ușor dăm la o parte. Dar dintre toate, macină cel mai bine, atinge coarda cea mai sensibilă, singurătatea în doi. În esență, o minciună necesară, frumoasă, care dă bine pe sticla privitorilor, care aduce beneficii reciproce și care, din milă, nu face pe nimeni să sufere. Cerul pică peste cei doi și parcă nici ploaia nu-i mai spală cum trebuie, pentru că la un moment dat au cedat, au rupt, au renunțat, s-au complăcut.
Cât de bine ar fi ca după ani, în iubire să nu existe complexe, să nu existe secrete și gândurile construite să fie doar într-o singură direcție, cu implicații și rezultate comune! Dar inclusiv aici funcționează cererea și oferta, iar siguranța rămâne singurul liant al celor care se iubesc, tacit, pentru ajutor, din compasiune, din pricina stupidității de a nu lua o finală și poate prea realistă decizie.
Dimineața. Ceaiul fierbinte așteaptă. Întotdeauna cineva așteaptă în doi. Și nu pe celălalt, ci o salvare din același decor. Perna de lângă e singură. Respirația grea rămâne și ea uitată, alungată de gustul proaspăt al pastei de dinți, nicidecum al unui sărut în care nu mai înseamnă nimic exteriorul, mirosurile, capriciile sau toanele. Nostalgii de ieri. Toate încălzesc ciorba iubirii în care nici unul nu câștigă, lovindu-se fiecare permanent cu o mutare pe tablă.
Atracția? E pe undeva, mai ales atunci când cineva iubește în continuare. Dar în poveștile de doi, care au și ceva singurătate în desfășurarea acțiunii, sigur unul iubește. Orice ar fi. Nu pentru că ar fi masochist, ci doar pentru că așa-i stabil și pentru că celălalt i-a făgăduit cândva că amndoi, de gât, vor pleca. Poate-i o rotiță psihică, dar iubirea de unul singur e dureroasă, e lipsită de sens și pe alocuri face victime colaterale, care n-au nici o vină! Iar din partea cealaltă e la fel de gol și rece întregul mister!
E toamnă. Aceeași toamnă care de fiecare dată pare că te ofilește și-ți răpește luminarea zâmbetului. N-ați avut niciodată impresia că vă treceți prea repede? Că orice interes are la rândul său în spate, ca o umbră, un burete care șterge totul, fără a apuca să se dezvolte? Așa-i în doi. Fiecare îl șterge pe celălalt, mai puțin atunci când se iau în brațe. Oricum ar fi, iubirele-s înțelepciuni și asumări, sunt complicații, sunt vieți și dureri, sunt oameni și singurătăți! Chiar și în doi!
Și pentru că mi-s tare boem, am și răbufniri poetice. Am scris, că-i prozaic și specific moldavilor ajunși la Capitală, o poezie. Trăiți iubiri, nu le lăsați să vă trăiască!
La doi se împarte un drum arbitrar
Miracole-adună în scopul solar,
Dar drumul nu are potecă în noi
Desparte iubirea, lasându-ne goi!
Și crește sporadic, consternat de trecut,
Adulmecă lumile unor nopți de-nceput
Și pleacă iar trist când ne vede banali
Iubindu-ne singuri printre fluturi astrali.
Ne-avem, n-am avea – un singur cuvânt
Zburăm, de am vrea, cu un veșnic avânt
Dar pică aripa istovită-n rutină
Avem amândoi câte-o parte din vină!
Mi-s unul când vreau să mă am pe deplin
Te-aș vrea lângă mine, balanța s-o-nclin
Tu fugi și mă lași în frigul iubirii
Eu fur cu păcate adâncul măririi!
Transportă lumina un fel de album
Cu poze de ieri, c-un azi ce e scrum
Imagini în clipe și-un noi solitar
Ce singur și-a pus o amprentă-n altar!
Și atunci la ce bun o poveste de doi?
Oricum despărțirea nu ne dă înapoi
Nici zâmbet, nici cuget și nici-un alint
Consider că-i trist să continui să mint!
Miracole-adună în scopul solar,
Dar drumul nu are potecă în noi
Desparte iubirea, lasându-ne goi!
Și crește sporadic, consternat de trecut,
Adulmecă lumile unor nopți de-nceput
Și pleacă iar trist când ne vede banali
Iubindu-ne singuri printre fluturi astrali.
Ne-avem, n-am avea – un singur cuvânt
Zburăm, de am vrea, cu un veșnic avânt
Dar pică aripa istovită-n rutină
Avem amândoi câte-o parte din vină!
Mi-s unul când vreau să mă am pe deplin
Te-aș vrea lângă mine, balanța s-o-nclin
Tu fugi și mă lași în frigul iubirii
Eu fur cu păcate adâncul măririi!
Transportă lumina un fel de album
Cu poze de ieri, c-un azi ce e scrum
Imagini în clipe și-un noi solitar
Ce singur și-a pus o amprentă-n altar!
Și atunci la ce bun o poveste de doi?
Oricum despărțirea nu ne dă înapoi
Nici zâmbet, nici cuget și nici-un alint
Consider că-i trist să continui să mint!
Sursa foto: www.mindeducation.ro
Comentează