Acum câteva seri mă plimbam cu cățelușa noastră prin părculețul din fața casei. Un părculeț cochet dar distrus de o mână de nesimțiți care, deși au la dispoziție nouă coșuri de gunoi (numărate), aruncă pe jos cojile de semințe pe care le consumă în cantități industriale, precum și dozele de bere (mai mult sau mai puțin strivite sub călcâi). Distanța dintre o bancă și un coș de gunoi este de maximum doi metri. Trec peste acest aspect de lipsă de educație (deși n-ar trebui) și revin în urmă cu seara plimbării. La un moment dat, zăresc o pereche de porumbei (ea și el) mai tristuți. Cred că porumbița nu se simțea bine. Poumbelul, ca un adevărat cavaler, stătea lângă ea și o ocrotea patern cu o aripioară. Înduioșător de-a dreptul. Le-am dat un pic de apă proaspătă, i-am mângâiat, le-am vorbit. Cățelușa privea atentă. Probabil pricepea câte ceva. Porumbeii au avut noroc. A doua zi i-am întâlnit, vioi, giugiulindu-se pe gărdulețul parcului. Pe gărduleț, că în parc nu aveau loc de cojile de semințe. Și – de aici – au pornit gândurile. De ce nu învățăm câte ceva de la animale? De la păsări? De la copaci? De la iarbă? Ce se petrece cu această lume din ce în ce mai alienată? Ce se petrece cu noi, oamenii? Mă rog, cei care mai pot fi numiți oameni… Din ce în ce mai puțini. Citam din Lucian Blaga, într-un material anterior: ,,Intrat-a o boală în lume/ Fără obraz, fără nume,,. Câtă dreptate premonitorie avea marele poet! Toate aceste gânduri mi-au venit după câteva zile (puține, prea puține) petrecute în Cipru. Nu am avut bani pentru locurile în care merg inflenserizdele autohtone. Cipru. Un tărâm binecuvântat, ales de Dumnezeu, întru liniștirea sufletelor noastre atât de chinuite. E liniște acolo, marea e la un pas de hotel, absolut toată lumea zâmbește cu toată sinceritatea și solicitudinea, nimeni n-are nicio treabă cu tine, toți muncesc, toți se bucură. Pe plajă, unde, apropo, nu-ți ia nimeni sute de lei pe un pat sau pe o umbrelă (prețul e inclus în tariful hotelului), pe plajă, așadar, sunt doar câțiva oameni. Calmi, civilizați, vorbesc în șoaptă, zâmbesc (vedeți, iar revine zâmbetul), se bucură omenește de minunățiile oferite în mod generos de către o natură splendidă. Am fost într-o excursie la o fermă de măgăruși (frățiorii mei, după cum bine știți, cei care mai țineți minte emisiunea mea din urmă cu decenii!), nebănuind vreo clipă că voi întâlni niște animăluțe curate, cuminți, spectaculoase ca apariție, obișnuite cu oamenii, pe care le-am hrănit din mână cu munți de roșcove (preferatele lor) și care au stat să fie mângâiate minute în șir. Ce frumos! Ce exemplare minunate! Ce comuniune splendidă între om și animal. Cred că le jignesc spunându-le animale. Omul a devenit deja mult mai crud și mai rău decât animalele. Și nu știu de ce. Ce demon s-a strecurat printre noi? Ne-a uitat Dumnezeu? Și-a luat deja mâna de pe noi? Cred că și El s-a săturat de creația sa care a luat-o rău prin bălării. Bine, e și silit s-o ia pe acolo. Ce modele mai are omenirea? Ce eroi? Ce tipare? Ce idealuri? Mai citește cineva? Mai are nevoie cineva de marea Poezie? Nu. Marea Poezie e măria sa, Banul. Ura. Violența. Crima. Cuțitul. Pistolul. Puterea. Asuprirea. Capra vecinului. Imediat postacii acestei orori numite fb vor sări cu gura, la adăpostul cretin al anonimatului: Taci, bă dracului, ce, pe vremea lui Ăl Bătrân nu era la fel? Da se ascundea totul ca să demonstreze el ce minunat e Omul Nou! Poate că da, dar eu am trăit juma de viață atunci și nu cred că era chiar în halul ăsta. Nu vedeți, câte un dobitoc își înjunghie familia, dar nu oricum. Cu ZECI de lovituri de cuțit. Nu oricum, nu. Își bagă rudele în saci, după ce le taie în bucăți, ca să încapă. Alții ucid și scapă nepedepsiți. Pe stradă te poți trezi cu un pumnal în spate (nu în față, că idioții mai sunt și lași pe deasupra) sau cu un pumn în plină figură. Ghiolbanii burtoși și drogați te spulberă pe trecerea de pietoni. Și scapă. Banul face legea. Banul face justiția. Scriam cu mulți ani în urmă (parcă presimțeam) că pentru România salvarea este DELETE și apoi, RESTART. Cred că e târziu. Prea târziu. Cum să mă zbat inutil când, atunci când i-am propus unui apropiat să-i dăruiesc câteva exemplare din revista noastră CONTRAST LITERAR, mi-a replicat, scârbit: ,,Aoleo, poezie? Puah! Așa ceva, niciodată!,,. Și atunci? Atunci nu mă mir că terfeliștii știu pe dinafară versurile inepte, violente și adesea ridicole ale marilor succese în topul ANTOLD(sic!). Ăsta e nivelul.
Nu trebuie uitată nicio clipă batjocura la care am fost supuși pe parcursul plandemiei. Închiși cu forța în case, măști, mănuși, spălat în continuu, vaxcin, tancuri pe străzi, vaxciniști care acum au fost prinși cu mâța hărțuirii sexuale în sac și care ne dădeau exemple de cât de bine e să ne înțepăm. Când am sărit în apărarea marelui Nole, toate parașutele și toți impotenții fb-ști mi-au sărit la beregată. Inclusiv colegi de teatru care, ori și-au pierdut mințile, ori au fost plătiți să mă frece la cap cu vaxcinarea… lui pește. Nu știu cum e, așa că nu insist. Soția mea și cu mine am fost SINGURII care am dat statul în judecată. Pierzând, desigur. Vezi, dacă nu am știut unde să dăm șpaga. Poate ălora care se drogau la un loc cu infractorii. Sau cu bombardierii. Altă noțiune cretină inventată tot de ei. Niște namile inculte, cu ceafa cât un buldozer și fiecare cu câte un arsenal cu care ar putea ajuta liniștiți orice armată. Știți ceva ? Mi-ajunge. Mă retrag în garsoniera noastră și uite așa , de-a dracu, mă apuc să citesc poezie. După care, merg din nou la porumbei. Se lasă deja seara. Poate arunc și televizorul pe geam, cine știe…
P.S. Trăiesc cu vaga senzație că își bate cineva joc de noi. De noi, oamenii încă normali. Deși, ce mai e normalitatea în ziua de azi? Sau, care e acea normalitate?
P. P. S.
Mi-a plăcut Olimpiada. Dar, tare mă tem că a fost ultima…
EUGEN CRISTEA
Comentează