Prima mea dragoste a fost muzica. M-am îndrăgostit de cântecele pe care le ascultam la difuzorul aşezat în verandă şi de cele pe care mi le cânta, din când în când, mama, înainte de culcare. Apoi am început să o admir din tot sufletul pe profesoara de muzică a școlii mele din Ploiești, frumoasa, talentata, nonconformista Fiorella Tică, cea care, într-un experiment şcolar pentru care nu am adus niciodată mulţumiri de ajuns, m-a invitat în corul şcolii încă din clasa întâi, făcându-mă să simt că nu există nimic altceva mai desăvârşit decât armoniile glasurilor de copii şi cele ale pianului cu clape de fildeş, apăsate de mâinile ei frumoase şi fine.
Cam în aceeaşi perioadă am descoperit miracolul cuvintelor rânduite în cărţi frumoase, pline de poveşti uimitoare. În anii de şcoală primară am citit toate cărţile lui Jules Verne şi întreaga colecţie de Poveşti Nemuritoare, iar apoi m-am dedulcit la istoriile de capă, spadă şi onoare ale lui Dumas, care, la anii aceia atât de fragezi, m-au făcut să-mi imaginez că există dreptate pe lume, că binele trebuie să învingă, că ordinea universală nu se strâmbă de la uneltirile celor răi. După care mi-am făcut din cărţi cel mai frumos şi mai sigur refugiu al sufletului meu, în care mi-am găsit mereu şi încă îmi mai găsesc liniştea, când lumea reală mă tulbură, mă răneşte sau mă nedreptăţeşte.
Puţin mai târziu, am descoperit scrisul. Scrisul ca formă de supravieţuire. Scrisul ca formă de a mă regăsi pe mine însămi. Scrisul ca mărturisire a iubirii. Scrisul ca răzbunare sau ca restaurare a dreptății. Scrisul ca formă de viaţă. Şi de moarte, câteodată. Am mai avut, pe parcurs, câte-o aventură. Am cochetat puţin cu istoria, apoi, o bucată de timp ceva mai îndelungată, cu psihologia. Însă mi-am dat seama că nu dragostea, ci curiozitatea m-a făcut să încerc, să experimentez, să mă rătăcesc, pentru o vreme, în alte lumi, în care, însă, nu mi-am găsit locul şi rostul. Iar, între timp, iubirile mele au rămas, pentru totdeauna, aceleaşi. Citește mai departe…
Comentează