Timp liber

O seară de …comă, cu FAMILIA ADDAMS!

 

Eu nu știu dacă Răzvan Mazilu mai dansează. Dar îl țin minte dansând, si pot spune că era fermecător. M-am convins însă,  că la fel de strălucit este și atunci când functioneaza ca și coregraf ; la fel de briliant este și ca regizor, și, iată, constat că și “scenografia de costume” îl “îmbracă” perfect! …

Am părăsit, duminică seara,  Teatrul Excelsior ( pot spune că am fost contemporană cu bucuria lui Ion Lucian, de a fi pus acest teatru pe picioare, in primii ani de după Revoluție) cu sentimentul că Romania se mișcă, totuși,  înainte. Pe ici, pe colo. Că , în spatele scenei politice – cea care ne-a învrăjbit pe toți și care a răsucit țara cu susu-n jos – se întâmplă, în taină, și lucruri fabuloase, la care prea puțini au însă acces. Cei mulți, din păcate, rămân să  caște gura, îndobitociți, la emisiunile tabloide si la galceava televizată a guvernanților… Duminică seara am avut privilegiul de a mă număra printre cei puțini. Printre cei norocoși, care au descoperit, în București, un colțișor de Broadway. Un loc unde se cântă si se dansează, unde se râde inteligent, unde muzica, jocurile de lumini si costumele de poveste te transportă într-o lume care nu bănuiai că există atât de aproape de tine… 

Familia Addams este chiar aceea, din serialul american poposit și pe la noi. La origini, „Familia Addams” este , de fapt, creația unui desenator american, pe nume Charles Addams, care s-a gândit să prezinte, pe dos, familia americană ideală. În viziunea sa, aceasta devine una excentrică, ciudată, înfricoșătoare… Addamșii desenați s-au născut în 1938,  în cotidianul „The New Yorker” și au devenit mai apoi o veritabilă sursă de inspirație pentru un lung șir de filme, seriale și desene animate. Cum spuneam, serialul a poposit și pe la noi, fiind îmbrățișat, cu drag, de românii dornici de excentricități. Dar una e să ai la dispoziție anvergura unui serial, răsfățul filmării sale ore, săptămâni, luni în șir, iar apoi relaxarea de a alege dublele cele mai bune și alta e să ai la dispoziție  o scenă în văzul tuturor, actorii vii si două ore și jumătate la dispoziție, și să faci ca totul să fie atât de dens și atât de frumos, încât lumea să plece năucă din sala de spectacol. 

Personajele sunt chiar cele din serial: zbanghia familie, în care toți, de la mic la mare, sunt niște ciudați, atât ca înfățișare, cât și ca manifestare. Unii sunt vii, alții – fac parte din același arbore genealogic, însă sunt morți demult. Dar prezenți și ei, în peisaj , într-o cromatică inversă : sunt albși prăfuiți, spre deosebire de Adamșii “activi”, împachetați în preferata culoare neagră. 

Textele mustesc a umor macabru, de excelentă calitate, bine traduse, bine adaptate. Și deși totul e o ficțiune de la un cap la altul, acțiunea este ruptă din viața de zi cu zi : Familia Addams este compusă din doi părinți care se iubesc, în felul lor exotic,  la nebunie și doi copii – un băiat și o fată (sora mai mare), având între ei  o relație de “dragoste războinică”,   așa cum se întâmplă de regulă, în familiile cu doi copii. Mai apare o bunică centenară, sărită și ea de pe fix, plus alte rubedenii, care de care mai bizare. Lui Wednesday , adolescenta fiică a soților Addams, îi cade cu tronc Lucas, fiul unor parinți “normali” din Ohio. Cel căruia fiica i se destăinuie este însuși tatăl ei, capul de familie, care, pentru prima oară în viața lui, îi va ascunde soției acest secret, gest care va aduce cuplul Addams în pragul despărțirii. 

Momentul culminant îl reprezintă însă vizita lui Lucas și a parinților săi – repet, o familie de americani normali – în casa plină de ciudățenii și ciudați a familiei Addams. Întâlnirea celor două “lumi” va genera situații spumoase, dar și destule momente de reflecție asupra vieții, asupra dragostei, care, de fapt, o domina pe aceasta. Dragostea este, pâna la urmă, și soluția tuturor conflictelor paralele, create pe scenă, între diferiții protagoniști ai piesei. 

Timp de două ore și jumătate, pe scena de la Excelsior, un colectiv de tineri actori  cântă live, dansează impecabil, își poartă cu talent costumele de excepție, semnate, cum spuneam,  de același Răzvan Mazilu, răspunzător și de coregrafie , și de regie. Decor inspirat, lumini și efecte speciale extrem de reușite. Aplauzele de final , ce mi-au părut a fi nesfârșite, au exprimat cel mai bine nota acordată de spectatori unui spectacol de excepție. MORTAL ! – ca să fim în ton cu umorul pe cât de negru, pe atât de suculent, care l-a însoțit, de la un capăt, la altul! 

Femei de 10 pe Facebook