Nu sunt cronicar de film, ci doar spectator în cinematografe sau în propriul dormitor. (Precizarea are misiunea de a mă scuti de comentariile răutăcioase! ) Asemeni vouă, și mie Netflix mi-a devenit prieten bun. Sau cel puțin unul comod, care mă face stăpân desavârșit al telecomenzii mele. Ea îmi aduce filmul dorit, mi-l expune de la început – ca să știu dacă îi sunt public-țintă, mi-l redă ( tradus sau nu), mi-l oprește când doresc să fac o pauză – de masă sau de somn – și mi-l reia cand poftesc. Iar dacă vreau să revăd o anume scenă, mi-o readuce sub nas.
Netflix mi-a adus sub același nas, puțin gripat, un serial care m-a cutremurat. Probabil pentru că mă aflu încă sub puternica impresie a tragediei de la Vama Veche. Puțin și pentru că mi-a fost drag să reascult graiul suedez și să revăd chipuri familiare din țara pe care nu demult o analizasem, jurnalistic, din fir a păr. Dar mai mult poate pentru că sunt părinte si filmul mi-a atins această coardă sensibilă. Și deși, în alte împrejurări, aceste 6 episoade le-aș fi parcurs în tot atâtea zile , iată că astazi scriu cronica – sau, în fine, recomandarea – pentru un film început ieri și finalizat cu câteva minute în urmă și câteva lacrimi în ochi.
Subliniez “recomandarea”, pentru că îl consider un film necesar de văzut. Știu că acei, cărora le fac această sugestie nu fac parte din targetul prezentei reviste, însă nădăjduiesc că mamele si bunicile îi vor trage de mânecă pe adolescenții care trebuie treziți la realitate. Trebuie speriați, dacă nu am reușit până acum să-i facem să înțeleagă lumea în care trăiesc și pericolele acesteia..
Aflu, iată, post-vizionare, că romanul care a stat la baza scenariului “Nisipurilor mișcărtoare”, publicat în 26 de ţări, , a fost declarat “Cel mai bun thriller suedez al anului (2016) şi premiat, in august 2017, cu prestigiosul Glass Key Award.
Vă recomand asadar un thriller incisiv, despre o frumoasă suedeză, o adolescentă de 18 ani, Maja Norberg, apreciată în şcoală şi în comunitate și provenind dintr-o familie cuminte și educată, dar care, iată, intră în bucluc. Nu se știe cum, caci filmul începe teribil de brusc, cu bălți de sânge în care zac trupuri de adolescenți, Maja se trezește implicată într-un atac armat la şcoala în care învață. Acţiunea este relatată chiar de ea, de Maja, Maria Norberg, care analizează aparent superficial fiecare întâmplare, personaj, ton al vocii, gest. Urmează evident arestul și judecata, un coșmar greu de dus pentru o fată considerată până mai ieri “un copil cuminte”. Fata este descrisă în timpul audierilor, dar şi în relaţie cu părinţii, profesorii, colegii, avocaţii. Rememorand faptele, la sorgintea cărora vom descoperi o frumoasă iubire adolescentină, extrem de complicată însă, veți vedea, scenariul aduce în discuţie teme ca inegalitatea socială, criminalitatea, imigraţia, problema refugiaţilor, dar şi relaţia dintre părinţi şi copii, valorile umane. Și, poate în primul rând, ca să revin în realitatea românească, DROGURILE și tragediile concrete ce se pot naște din consumul lor.
Ca părinte, ca cetățean al unei lumi ce se schimbă în mai rău, nu poți abandona filmul înainte de genericul de final. Nu poți, pur si simplu. Pentru că scenariul te captivează, pentru că descoperi numeroase răsturnări de situație în timpul procesului, pentru că te trezești că participi la acesta din urmă afectiv, cot la cot cu cei implicați. La final, o bucurie amară îți însoțește clipele de după. O răsuflare ușurată, însă doar pentru cateva secunde, pentru că afară te așteaptă realitatea de aici, cu nimic diferită de cea din film. Iti privești adolescenții din preajmă, ești fericit că încă îi ai teferi și te mai întrebi o dată, mult mai temeinic dupa acest film, ce anume trebuie să faci pentru a-i proteja.
Vezi filmul alături de ei! Veți avea cu toții câte ceva de învățat!
Comentează