Ea și El

Cele mai dragi greutăți

Recunosc, cu braţul meu puternic îndoit către inimă, că n-am putut suferi sportul atât de mulţi ani, încât aş fi putut jura că e o meteahnă care-mi va rămâne pe vecie. A fost nevoie să treacă peste mine vârste, sarcini, etape de slăbit şi îngrăşat, ani în care urcam căruciorul copiilor pe scările blocului, ca să-mi fie dat să mă răzgândesc.

Prima tentaţie serioasă către sala de sport am avut-o după ce am născut, şi mi-am dat seama că urmează ani în care copilul va locui mai mult în braţe decât în pătuţul lui. Şi, după ce mi-am reprimat dorinţa, fierbinte, dar inutilă, de-a mă preschimba în canguriță, am înţeles că am nevoie de braţe cu un minus de fragilitate…

Dacă mi-ar fi cerut cineva acum 16 ani să ridic o greutate de 10 kilograme sau apoi de 20, aş fi pufnit dispreţuitoare, ca o prinţesă mofturoasă, fluturând întrebător mânuţele neputincioase: Who, me?!!! Şi, totuşi, cred că orice părinte capătă puteri nebănuite atunci când trebuie să-şi salte puiul căzut, sau obosit, sau întristat de plâns.

Pot să-mi ridic copiii în braţe, chiar dacă nu mi-am pierdut aparenţa fragilă. Mi-am pierdut, în schimb, ispita de-a mă crede neputincioasă. Pot, vreau, reuşesc tot ce-mi doresc din tot sufletul. Forţa fizică mi-am exersat-o ridicând cele mai dragi greutăţi de pe pământ: propriii-mi copii. Din îmbrăţişarea lor îmi ridic azi braţele puternice… Iar, între timp, am descoperit şi bucuria de a face plimbări lungi care să mă țină în formă, de a face câteva flotări și genuflexiuni pe zi, de a sta în fiecare zi în exercițiul simpatic și atât de eficient, care se numește Placa, dar mai ales plăcerea alunecării în apă, răsfăţul înotului după o zi de muncă, bucuria de-a-ţi spăla gândurile întunecate în onduleurile bleu sau turcoaz ale apelor în care înot cât de des pot, iar acum, în vacanță, cât de mult pot. Citește mai departe…