Am avut câţiva ani buni când, înainte să mă aşez în pat şi să-mi trag sufletul, mă văicăream măcar puţin despre ziua care dădea să se încheie. Mi-am dat seama cât de des obişnuiam să-mi plâng de milă când Ilona, abia întoarsă de la grădiniţă, s-a aşezat pe marginea patului şi, dându-şi pletele blonde peste umăr, cu un gest care-l imita leit pe al meu, a zis, cu glăsciorul ei fraged: „Oh, am avut o zi groaznică”… Şi abia în glasul ei mi-am recunoscut ticul verbal şi mi s-a făcut ruşine, şi mi s-a făcut părere de rău, şi mi-am promis să fiu mai atentă cu lucrurile pe care le spun şi le trăiesc în faţa copiilor mei. Pentru că ei reţin totul, repetă totul. De la cuvinte şi gesturi, până la marile greşeli ale vieţii noastre.
Am revăzut azi episodul acela din Anatomia lui Grey în care personajele mor, iubirile se destramă, copiii îşi pierd părinţii, iar părinţii rămân fără copii. Episodul în care Meredith şi Alex rămân blocaţi într-o ambulanţă, cu un bebeluş bolnav în braţe… În care soţul lui Teddy moare pe masa de operaţie, în timp ce soţia lui opera o femeie cu inima făcută ferfeniţă dintr-o greşeală a altui medic. În care Meredith şi Derek sunt anunţaţi că fetiţa iubită, Zola, nu le va mai fi încredinţată. Citește mai departe…
Comentează