Uf! Greu subiect mi-am ales pentru azi. Inițial, mă gândisem că nu îmi va ajunge spațiul destinat articolului; apoi mi-am dat seama că îmi va veni foarte greu să-l umplu cu ceea ce aveam în minte. Explicația e mai mult decât simplă: ei bine, nu prea am despre ce anume să scriu… Vi se pare ciudat, nu? Parcă vă aud: ce-o mai avea în cap omul ăsta? Oare unde vrea să ajungă? Și, credeți sau nu, vreau să ajung exact la titlul articolului de azi. Bucurie? Bucurii? Dificil de analizat, dacă nu chiar imposibil.
S-o iau cu începutul. Datorită părinților mei am avut o copilărie fericită, aș îndrăzni să spun. M-am născut în 1952, un an plin de probleme, lipsuri și neajunsuri. Cei născuți în acea perioadă își aduc cu siguranță aminte despre viața de zi cu zi a acelor vremuri. De mic copil, părinții m-au obișnuit să mă mulțumesc cu ceea ce aveam și cu ceea ce îmi puteau oferi (cu mari dificultăți). Mă bucuram de ciorba de linte gătită fenomenal de mama, de pilaful cu delicioasa găină cumpărată vie din Piața Unirii sau Hala Traian, mă bucuram enorm de jucăriile pe care tata mi le cumpăra ,,pe sub mână,, dintr-un magazin cu minunății de pe Lipscani, de primul joc MECANO (o reală bijuterie) sau de un fabulos tractoraș cu remorcă – era din metal, vopsit verde cu roșu, adus din R.D.G. (adică Republica Democrată Germană, cum era pe atunci…) Mă bucuram că aveam nenumărați prieteni în cartier (copii educați și foarte cuminți), mă bucuram de școală (profesori admirabili, colegi excepționali, atmosferă de prietenie permanentă). Toate au trecut deja în amintire. În momente grele, revin cu drag la aceste minunate fragmente din viața mea. Să pomenesc de minunații ani de liceu? De prima dragoste de atunci? Să mai pomenesc de anii studenției la I.A.T.C.? De anii de stagiu obligatoriu (da, așa era pe atunci, dragii mei, și nu era deloc rău) la Naționalul timișorean, de imensa bucurie de a fi angajat la TNB, DUPĂ UN CONCURS DIFICIL și, mai ales, CORECT?
Dacă aș continua cu amintirile și cu micile și marile bucurii până în zilele noastre, mi-ar trebui –fără exagerare- câteva numere ale revistei noastre. Apropo, o altă mare bucurie: colaborarea de atâta timp alături de mari nume și valori reale ale lumii scriitoricești și nu numai.
IARĂ NOI, NOI, EPIGONII (vorba poetului), cu ce ne putem lăuda în materie de bucurie? Aud? Hei, se pare că nu aud bine… Să exemplific. Merg enorm de mult pe jos. Studiez chipurile trecătorilor. Chipuri triste, în ochii lor parcă a dispărut micul licăr de speranță, preocupați, încruntați, gârboviți de greutățile zilnice care se înmulțesc în progresie gometrică. Oameni în vârstă cărând după ei acele sacoșe imense pe roți, pline ochi cu ce își mai permit (rar) să cumpere pentru amărâtul trai zilnic. Bucurie, nu-i așa? Cozi și bătăi la o șaorma sau un hotdog pe gratis, cozi și bătăi pentru o bucățică de cașcaval cu doi lei, lupte greco-romane pentru o oală sau o tigaie mai ieftine etc Bucurie, nu-i așa?
Locuiesc la o intersecție prin care trec zilnic elevi de la trei licee din apropiere… Mai e nevoie să vă spun ce îmi aud urechile atunci când trec chiuind sau (adesea) urlând, batjocorindu-se unii pe alții (păi cum, nu e bullyingul la cea mai mare modă? Bucurie, nu-i așa?
A, să nu uit! ,,Marile,, festivaluri, adevărate oaze de ,,cultură,, , la care toți țopăie în continuu, cu expresii terne pe chip, iar textele, adesea licențioase, sunt fredonate cuvânt cu cuvânt de participanți. Mai ales de fete?! Bucurie, nu-i așa?
O, știu, știu, îmi veți sări la gât: ce vrei, bă? Lasă-i, e vremea lor, se distrează și ei, au și ei bucuriile lor, ce tot vrei? Te găsiși să faci tu ordine și cultură? Ia las-o cum a căzut!
O las, dar sunt îngrijorat la ce s-ar putea ajunge. Deși am o vârstă respectabilă, aș zice, și sunt uns cam cu toate alifiile posibile, sunt, totuși, un adept al noului, al invențiilor artistice, al căutărilor. Accept cu bucurie (ia uite, iar bucurie) experimentele, accept multe. Numai că totul are o limită, adesea bine definită. Îmi permit să cred că ne trebuie foarte mult discernământ în a examina și a separa lucrurile și, mai ales, faptele.
Nu remarcați că aproape în orice club (mai mult sau mai puțin de fițe) comunicarea devine practic imposibilă din cauza unui zgomot continuu? Ce fac oamenii? Țipă unii la alții, țopăie de colo-colo, în mâini cu cele mai ciudate băuturi și, desigur, e deja lege, cu roabele pline de șampanie scumpă și, când vine vreo televiziune să le ia un interviu, toți răspund invariabil: E super! Ne distrăm! Ne bucurăm! Să vă mai semnalez și așa-zisa bucurie de la fastuoasele nunți transmise LIVE? O paradă a bogăției, a ținutelor tot de fițe, desigur, a așa-zisului high life…
Eheeei, multe ar mai fi de spus, dar mă opresc aici. Deocamdată. Acum, la final, mă duc să mă joc un pic cu pisoiul meu Motansky, deja mare vedetă pe tiktok.
Știți ceva? Motansky chiar este o BUCURIE!
EUGEN CRISTEA
Comentează