”Ce alegi între Mădălina Ghenea și un urs polar?” mă întreabă soția mea zâmbind în timp ce ne îndreptăm către cinematograf. Îi răspund că ursul polar, normal, deși în gând îmi zic că am avut și momente mai bune…
”Bine, atunci mergem la ”Youth” și-l lăsăm pe ”Norm de la Polul Nord”; la urs polar mergem la vară când e timpul cel mai potrivit”. Așa că dau banii și primesc biletele de la un tip tânăr cu barbă care era casieră.
Sala e plină cu scaune roșii de pluș. Scări luminate discret cu leduri albe montate în fiecare treaptă. Curat lună. Cotierele sunt prevăzute cu găuri în care să-ți înfigi vadra de cola. Spațiu între rânduri e suficient cât să intre între tine și cel din față o valiză de floricele năclăite în ulei și-apoi în caramel. În sală nimeni… Nici țipenie.
Eram numai noi doi. Eu și soția mea. Liniște de-i aud respirația și o lumină moartă, difuză, venită din toate părțile. Urma să vedem un film într-o sală de cinematograf goală. Îmi vine să-i șoptesc că am cumpărat eu toate locurile, că asta-nseamnă să fii mafiot. Renunț…
Începe…
…”Youth”…
Se termină…
Lumina se aprinde în sală iar ecranul cu suflete redevine ce este, un simplu și banal cearșaf alb…
Nu îmi vine să mă ridic de pe scaun – am mai avut aceeași senzație la câteva filme: Amadeus (Milos Forman), La Vita è Bella (Roberto Benigni), 21 de grame (González Iñárritu), ”La Grande Bellezza” (Paolo Sorrentino…).
Da, Paolo Sorrentino a scris și regizat filmul ăsta despre care e îmi greu să vorbesc fiindcă nu poți spune multe cuvinte despre emoții, așa-i?…
Nu știu dacă ”Youth” m-a făcut mai fericit sau m-a învățat ceva din ce nu știam dar mi-a arătat că dacă Viața poate fi trăită înseamnă că poate fi și filmată.
”The” Sorrentino face ceea ce numai un regizor cu talent și curaj poate: arată Viața în toată splendoarea și deșertăciunea ei, în frivolitatea și fragilitatea ei, în cruzimea, absurdul și comicul ei.
”Youth” e un film de artă.
”Youth” e o capodoperă.
PS: Ceva îmi spune că la ”Norm de la Polul Nord” sala a fost plină-ochi.
Comentează