“Cum ai dus atat de multe, intr-un timp atat de scurt, de una singura?¨ – m-a intrebat Maria .
Prietena mea se afla in acel moment in pragul divortului. Avea doi copii mici iar parintii si surorile ei locuiau la cateva sute de kilometrii. Nu avea un loc de munca ci , impreuna cu cel care era pe cale sa-i devină fost sot, aveau o afacere mica si destul de la-nceput, astfel incat nu-i dădea Mariei siguranta ca, in cazul in care , prin partaj, afacerea i-ar fi revenit ei, s-ar fi descurcat singura, cu cei doi copii ai sai. Locuia cu chirie si urma sa devina, deci, mama singura…
Stiu ca nu e singura femeie care s-a trezit in situatia asta. Sunt sigura ca destule dintre voi, cele ce cititi povestea Mariei, ati trait ceva asemanator ori cunoasteti femei care au trait sau traiesc chiar acum o intamplare asemanatoare…
Ce alternativa are Maria? Ce altceva ar putea sa facă? Incercand s-o imbarbatez pe prietena mea mi-am amintit de propria mea poveste, de momentele mele grele pein care am trecut, de cat de important este ajutorul unei prietene, atunci cand simti ca nu mai ai solutii, că nu mai ai puterea să le cauți si îți simți capul gol. Insa si mai greu e cand simti ca ai sufletul gol…
E adevarat, viata m-a pus și pe mine in situatii grele. Obisnuiesc sa spun ca am trait deja aproape toate dramele pe care o femeie le traieste de-a lungul unei vieti. Insa nu m-am lasat doborata. Am reusit mereu sa gasesc binele in orice intamplare grea, mi-am zis ca, în viață, nu primesti mai mult decat poti duce si am preferat sa vad partea plina a paharului. Insa, nu va ascund, am avut mereu alaturi de mine cel putin o prietena pe umarul careia am plâns, de ajutorul căreia m-am bucurat atunci cand incercam sa ma ridic, astfel incat astăzi am ajuns sa spun ca eu cred cu tarie in “surorile” mele! Cred cu tarie in ajutorul lor nepretuit, in ajutorul pe care femeile si-l ofera una alteia, in mod neconditionat, in situații de cumpănă. Cred ca prietenia intre femei este o sursa de sprijin si de intelegere reala si concreta.
Marina, cunoscandu-mi binișor viata , m-a invitat in spatiul acesta, al dialogului, destinat special vouă, dragi prietene, femei de zece, eu încercând ca sa va ajut, ca o adevărată prietenă , chiar și aflată la distanță și in masura in care ma pricep, firește. Voi veni către voi dacă nu cu o idee, măcar cu o vorba buna, cu o imbarbatare, poate cu un cantec de inima albastra , venit exact la momentul potrivit.
Va astept , așadar, povestile, intrebarile, spuneti-mi despre voi, spuneti-mi ce va doare, ce nu va lasa sa inchideti ochii atunci cand puneti capul pe perna. Poate asa, in spatiul acesta intim, chiar dacă atât de public, poate sub protectia anonimatului, vom găsi impreuna raspunsuri la intrebari pe care va e greu sa le puneti persoanelor din jurul vostru, celor care va cunosc si cu care stați chiar fata in fata.
În cercul nostru de prieteni, eu trec drept “confidenta” tututor! Nu m-am ferit niciodata sa dau un sfat, atunci cand mi-a fost cerut și nu ma simt niciodată ¨incarcata¨ de dramele prietenelor mele, ba as zice dimpotriva! Cu orice poveste pe care o aud, mai fac o cusatura la tivul desprins al inimii mele , mai sterg o parere de rau si-mi repet vorba ardeleneasca ¨n-o fost nicodata sa nu fie cumva¨ ☺
P.S. Pentru că miine e 1 martie, iar eu sunt atât de departe de voi, dati-mi voie sa va ofer, mai jos, un mărțisor muzical, pe care sa-l prindeți , cu un șnur roș-alb, la suflet! Vi-l dăruiesc cu tot dragul!
Eu nu cred în sfaturi si mai ales nu cred in sinceritatea femeilor, unele față de celelalte ( am avut numai experiențe neplăcute, la acest capitol!)
Totuși, primul articol al Narcisei m-a convins sa-i incredințez povestea mea, chiar si sub nume fals.
M-am indrăgostit de profesorul meu de la cursul de Drept am muncii. Din fericire, semtimentul este cât se poate de reciproc, deși, așa cum se întâmplă în filme și cărti, omul este cât se poate de …însurat. Nu vreau să sparg căsnicii ( care oricum nu mai merg, independent de mine!) , dar nici nu pot concepe viața fără Paul. El susține că trăiește aceeași senzație si că-i este din ce în ce mai greu să reziste departe de mine. Are însă doi copii minori, pe care-i iubește ca pe ochii din cap. Din păcate, soția lui nu e o viperă, cum s-ar crede ( dimpotrivă, e o persoană chiar foarte plăcută – of, Doamne, cât de greu mi-e să spun asta!) și la început chiar nu înțelegeam cum de cei doi nu pot face casă bună! Apoi am înțeles că soția lui e frigidă și că relațiile lor intime sunt compromise de ani buni. Dragă Narcisa, nu sunt o gâsculiță proastă, deși nu am decât 22 de ani, dar nu văd ieșirea din situație. Nu mă grăbesc cu mărițișul, căci sunt încă foarte tânără, dar nici să las viata să treacă pe lânga mine, așteptându-l să-i crească minorii, nu pot! Ce mă sfătuiești să fac? Am vreo șansă să fiu cu omul pe care-l iubesc?
Dragă Narcisa! M-am certat cu prietenul meu, cu care sunt de 15 ani ( din liceu) . Ne înțelegeam foarte bine, ne completam reciproc de minune, în ochii tuturor prietenilor noștri treceam ca fiind cel mai cool cuplu din oraș! Timpul zboară însă și ne-am pus și noi problema unui copil, pe care ni-l dorim amândoi foarte mult! Aici..s-a rupt filmul! Părinții mei, la care locuim ( problema locativă e foarte complicată în Pitești!) insistă să “trecem” mai întâi pe la Ofițerul Stării civile. Cică copilul nu trebuie să se nască în păcat! Eu țin foarte mult la ai mei, Paul la fel, nu le putem trece cu vederea faptul că ne susțin și ne ajută foarte mult. Paul însă nu vrea să audă de căsnicie ( i-a băgat cineva în cap că de multe ori căsnicia omoară o relație!) și de aici au început o serie de discuții aiurea , în casă. Eu sunt prinsă între ciocan și nicovală – nu pun prea mare preț nici eu pe acel petec de hârtie, însă nu mă deranjează nici să oficializăm relația, chiar și numai pentru a le crea alor mei liniștea necesară la bătrânețe! Din păcate însă, toate aceste discuții interminabile și uneori foarte aprinse, l-au îndepărtat pe iubitul meu. Zilele trecute, nemaisuportând, s-a mutat la ai lui ( ai lui au fost întotdeauna impotriva relației noastre). Eu simt ca înebunesc! Parcă am intrat într-un carusel, care nu se mai opreste! Nu știu ce să fac, să-l întorc înapoi! Și cum să rezolv problema cu ai mei? Am senzația că deja, pentru toți, a devenit o chestiune de ambiție : fiecare vrea să se facă așa cum spune el! Narcisa, ajută-mă! Oare atât a fost să fie? Este acesta un motiv de a se duce naibii o poveste de dragoste care ține de 15 ani?
Cu drag,
Violeta
Stimată doamna Narcisa Suciu!
Sunt mama unei tinere de 20 de ani și știind că aveți o fiică adolescentă ( greșesc?) profit de această rubrică pe care ați inaugurat-o în site-ul doamnei Almășan, pentru a vă cere o părere. Sunt o mamă severă, dar care își iubește foarte mult copilul și vrea să-l ferească de greșelile pe care ea însăși le-a făcut. Lucrul acesta naște deseori tensiuni de neimaginat între mine și fiica mea, care încă mai locuiește cu noi, fiind studentă. Tată el nu este cel natural, și ca atare nu este foarte implicat în toate frământările mele. Mai nou, fiica mea s-a hotărât să renunțe la facultate ( Drept) și să-și urmeze o pasiune pe care o are de mică : dansul. Niște prietene despre care nu vreau să comentez, au convins-o să le urmeze la Paris, unde au făcut rost de un contract recunosc, foarte avantajos, la un club de noapte. Un fel de “Moulin Rouge”. Eu mi-am crescut fiica cu foarte mare dificultate, multă vreme am fost o mamă singură și marea mea implinire a fost intrarea ei la o facultate serioasă, care i-ar fi oferit un viitor sigur. Vă dați seama ce dramă trăiesc acum, când Angela vrea să dea cu piciorul celor doi ani de studii și să o ia pe o cale care mie mi se pare a pierzaniei. Ce mă sfătuiți să fac, stimată doamnă Narcisa? Sunt, pur și simplu, disperată.
Vă multumesc. Cu speranță,
Magdalena Boiangiu, Cluj
Bună, Narcisa!
Nu știu cât de tare ești tu la sfaturi, dar hai să te încerc și eu : am doi tipi care se țin după mine. Unul e însurat, dar îmi face o curte nebună, altul e mai papagal, ma iubeste de moare, e singur si fara obligatii, dar eu ma simt atrasa de primul! Asa suntem noi, femeile, ne atrag pericolele!
Primul zice ca divorțează pentru mine ( iar nevastă-sa, care a aflat de noi și e o scorpie, s-a jurat că nu se lasă până nu mă distruge!) , dar eu nu sunt încă hotarâtă să mă mărit, mi-e tare bine singură. Al doilea e afacerist, are bani, nu e căsatorit, doar că arată ca dracu’ și stă toata ziua la firmă, nu reușesc să mă văd cu el decât seara, când oricum e rupt de oboseală. Până și cu celălalt, însuratul , mă văd mai des, chiar dacă nevastă-sa e cu ochii pe el ca pe butelie. Ce ar trebui să fac, pe care să-l aleg? Ce să aleg : dragostea sau siguranța?
Multumesc, Narcisa Suciu, să știi că întotdeauna mi-a plăcut de tine! Tu, pe acolo, prin Finlanda, mai apuci să cânți?
Cu drag,
Bianca, 26 ani
Narcisa, sunt fana ta demult de tot ( si eu sunt din nord , din Sapânța) și mă bucur sa te regăsesc aici, intr-o “noua prezentare” cum se zice! Abia astept sa vad cu te descurci, ca psiholog! Ma bate gândul sa-ti incredintez si eu povestea ta, dar..mai stau puțin! Bafta, draga mea, si sa-ti fie cald, acolo unde e frig!
Dragă Narcisa!
M-a bucurat mult atât apariția acestui site, unde am întâlnit nume dragi mie, pe care le cunosc și le respect de multa vreme, dar mai ales faptul că te-am regăsit într-o ipostază atât de neașteptată, atăt de inedită. Te-am admirat întotdeauna atât pentru muzica ta, cât mai ales pentru discreția și seriozitatea cu care te-ai prezentat în fața publicului, în această lume plină de “pițipoance”. Din acest motiv, am să-ți încredințez astăzi povestea mea, cerându-ți să-mi dai un sfat prietenesc, chiar și de la distanță, chiar și fără să mă cunoști.
Să zicem că sunt Anca ( îmi voi permite să-mi păstrez anonimatul pentru că și eu, într-un fel, sunt cunoscută : sunt medic stomatolog și am apărut într-o reclamă care a rulat multă vreme pe micile ecrane,în Romania. Sunt o vedetă, nu?!??)
Am 36 de ani și cam toată viața mi-am petrecut-o printre cărți, fiind o fire destul de singuratică. Acum cinci ani am cunoscut un bărbat . Mult mai mare decât mine. Cu 21 de ani. Atrăgător, protectiv, divorțat, cu 2 copii mari, la casele lor. Deci, aparent nicio complicație. M-am îndrăgostit de el și suntem într-o relație frumoasă, care aș fi vrut să se termine cu o căsătorie, căci visez să îmbrac și eu rochie de mireasă. Partenerul meu nu-si mai dorește însă așa ceva, fiind adeptul ideii că , de fapt, căsătoria ucide dragostea. Am început să mă obișnuiesc cu ideea. Relația noastră este atât de frumoasă și atăt de puternică, încât nu știu ce ar putea aduce în plus prezența unei hârtii oficiale. Problema este însă alta : soțul meu – căci eu îl consider așa – refuză categoric să avem copii. A avut mari probleme cu copii lui ( și de sănătate, și de pubertate) și nu mai vrea să treacă prin toate acestea, invocând ca principal motiv vârsta pe care o are. Eu însă îmi doresc foarte tare un copil. Am ajuns să fiu obsedată de acest lucru, să invidiez orice femeie care împinge un cărucior sau până și pe amărâtele care cerșesc pe la colțuri cu câte un bebeluș în brațe.. Această neîmplinire a mea, pe care am încetat să i-o mai spun lui, ca să nu generez discuții ce aduc supărare în casă, a ajuns să-mi întunece însăși bucuria de a trăi. Prietenele îmi soun să mă rup de el, să-mi caut un alt partener, care să mă împlinească, ca femeie. Dar oare pot renunța la un om pe care am toate celelalte motive din lume să-l iubesc? Spune-mi, Narcisa, tu ce-ai face în locul meu?
Cu stimă,
…Anca
Sa iti dea Dumnezeu tot ce te face fericită!