Câteodată, cand chiar nu am ceva concret de făcut, îmi place să privesc oamenii din jurul meu. Așa, pur și simplu : să-i privesc, să-i ascult, să-i descopăr.
Și-mi mai place ceva : să-mi imaginez lumea ca pe o paletă de culori, asociată unui pictor iscusit. Iar asta chiar dacă, in vremurile noastre, predomină culorile terne, fără prea multă poezie.
De fapt, ca să fiu sinceră până la capăt, nu doar cas gura și atât, ci-mi îngădui si o mică “joacă” : încerc să găsesc câte un corespondent cromatic pentru fiecare suflet din preajma mea.
Hihi, “Oameni-culori” – nu vi se pare drăguț?😁 Încercați voi înșivă să atribuiți câte o culoare celor din apropierea voastră. Nu e atât de greu, veți vedea!
Uite, bunăoară, oamenii buni și blânzi, cei cărora înțelepciunea populară le mai pune ștampila de “pâine a lui Dumnezeu”, pe aceștia eu una îi văd în nuanțe de roz, bleu, lila, vernil. Sunt oamenii care împrăștie bine în jurul lor, ei sunt balsam pentru sufletul nostru, și, din păcate, victimele cele mai sigure ale șacalilor din jur.
Le stau în preajmă oamenii de un galben aprins. Sunt , în opinia mea sprințară, oamenii solari, oamenii care strălucesc prin ceea ce sunt și prin ceea ce fac. Sunt cei care ne încălzesc și pe noi, ceilalți, sunt cei de la care împrumutăm energie și care ne amprentează starea noastră de spirit, însorind-o. Da, le-aș zice “oameni-sori” ( deși nu sunt tocmai sigură că “soare” are plural, în dicționare. Pe cer, sigur nu!…). Ei sunt cei care strălucesc în lumea asta gri, băgându-i în boală pe pesimiști. Sunt oamenii ce ne luminează calea.
Ah, dar ce greșeală! Ar fi trebuit să încep cu oamenii -“alb”. Nu “ albi” , ci “alb” . Albi suntem mulți, oameni-“alb”, foaaaaarte puțini. Sunt cei imaculați, care au o viață exemplară și un caracter impecabil. Sunt cei neîntinați, corecți, fără cusur. Căci albul este o culoare perfectă, aș zice.
Sunt mulți în jur, însă, care se căznesc să “mânjească” albul acestor oameni. Asta pentru că îi simt pe aceștia ca pe o amenințare la adresa propriilor lor culori, veștejite și terne sau, veți vedea, închise la culoare. Prin urmare, încearcă să arunce în “oamenii-alb” cu cenușiu, cu maroniu, cu kaki. Uneori reușesc să-i nimerească, condamnându-i la o nesfârșită luptă ulterioară, pentru a-și dovedi “albul”…
Mai mișună, în jurul nostru, oamenii roșii, incandescenți. Așa îi văd eu pe oamenii de acțiune. Pe cei ce nu pot sta o clipă locului și pe care-i vei descoperi mereu ca “parte a unui proiect “ – cum se spune acum. Sunt cei ce împing lumea înainte, cei ce construiesc, cei ce îi însuflețesc pe ceilalți. Sunt cei pe care-i dai afară pe ușă, iar ei îți reintră în casă pe fereastră si asta doar pentru că ei știu că mai au încă un cuvânt de spus. Acesti oameni nu se mărginesc însă la cuvinte, ci le transformă și în fapte. Roșu aprins este culoarea pe care o emană și sunt motorul progresului, chiar și dacă ei funcționează pe o “feliuță” restrânsă.
Lumea ar fi mult mai frumoasă, dacă ne-am mărgini la culorile de mai sus. Vin însă puternic din urmă nuanțele închise, întunecate.
Oamenii cenușii. Oamenii maro, șobolănii sau chiar negri precum tăciunele. Vorbim în metafore, sa ne înțelegem. Nu am nimic cu nuanțele concrete ale epidermelor pământului, iar printre “ oamenii de culoare” am destui prieteni. Vorbim așadar despre oamenii întunecați la suflet.
Și ei sunt ai noștri, da, dar nu ne fac deloc viața mai ușoară. Căci sunt oameni încălecați de Rău, de Urât, de Pizmă, de Ură. Sunt cei pe care succesul și fericirea altora îi scot din minți. Sunt cei ce pun piedică, împing în prăpastii, sting lumina din jurul tau și te vorbesc pe la spate. Care te-ar vrea dispărut sau măcar îngenuncheat. Culorile lor le-aș dori adunate pe paleta unui pictor… naufragiat pe vecie pe o insulă pustie, dar, din pacate, ei se amestecă printre noi, pocind nuanțele frumoase din jur…
Mai sunt, prin preajma noastra si oamenii…incolori. Sau, și mai rău, invizibili. Ei stau retrași, în turnurile lor de fildeș sau de nisip . Unii refuză să se amestece cu cei din jur. Pentru că le par urâte culorile acestora sau pentru că se simt superiori lor. Sau…poate pentru că sunt, pur și simplu, lași : nu au opinie sau le e frică să și-o spună. Stau izolati sau, în cel mai fericit caz, merg înainte inerțial, în cadența turmei. Cârcotesc în barbă, dar se păstrează incolori…
În fine, tuturor celor de mai sus, li se adaugă cei mai periculoși dintre semenii noștri : cameleonii. Ei își schimbă culoarea după cum suflă vânturile. Sunt oamenii fără coloană vertebrală, cei care astăzi îți jură iubire veșnică, iar mâine vor fi primii care te vor trăda. Sunt cei care mă determină să mă rog în fiecare zi ca oamenii de știință ai planetei să inventeze un “detector de cameleoni”. El ne va ușura, cu sigurantă, viața. Cu toții am căzut, măcar o dată, în plasa unor astfel de oameni. “Oamenii-cameleon” țes în jurul lor un păienjeniș nevăzut, în care nimeresc, cu precădere, oamenii roz, bleu, lila…
Cam astea sunt culorile care-mi îmbracă viața de zi cu zi. Personal, mă poziționez între roz și roșu, încercând să-mi împrospătez în fiecare zi nuanța.
…Căci NOTA BENE : culorile nu sunt veșnice, cum nu sunt veșnici nici cei ce le reprezintă, zi de zi.
Voi…in ce culoare vă vedeti?
RUBRICA OFERITĂ DE FARMACIILE CATENA : TERMOMETRUL ASSISTA
Comentează