Ea și El Povestea mea

Virtual. Capitolul XV. Cum m-am vindecat de fericire.

Ca în fiecare dimineață, primul lucru pe care îl fac e să pun de cafea. De fapt, chiar mai de dimineață ca de obicei, pentru că de când începusem această relație aveam grijă să mă scol devreme pentru ca nu cumva să plece la muncă și să nu apucăm să vorbim. Îmi intrase în reflex. În drum spre bucătărie, văd pe geam un răsărit fantastic. Mă întorc pe fugă să iau aparatul de fotografiat. Pe fugă, pentru că totul se schimbă atât de repede. Nu e prima oară când mi se-ntâmplă. Am pierdut răsărituri, apusuri, curcubee, nori, căței și pisici în poziții extraordinare doar căutându-mi camera. Ar trebui să umblu cu ea în buzunar, dar e cam grea. În schimb, n-ar fi o idee rea să o pun mai la îndemână. Și să am grijă să aibă mereu bateriile încărcate. Până mă duc și mă-ntorc, până găsesc aparatul, e deja alt peisaj. Acum, la fel. Atât că e tot frumos și ăsta. Fac câteva fotografii și apoi pun de cafea.

07:14

E ora când am postat fotografia, după ce am făcut cafeaua și mi-am adus-o la birou. Doamne, cum mi-a cronometrat acest program de chat fericirea!

08:04

”Bună dimineața, iubita mea cea mai iubită, ce faci și cum ți-ai petrecut noaptea? Sper că ai dormit bine, honey. Eu acum m-am întors din patrulare. Mi-a fost așa de dor de tine. Unde ești acum?”

rasarit08:05

”Bună dimineața, Patrick. Acesta este cerul meu de astăzi – acum 45 de minute. Pentru că știu că iubești natura. Mă duceam la bucătărie să fac o cafea dar m-am întors să iau camera când am văzut cerul – mi se întâmplă atât de des. E așa de frumos. Sunt aici, cu tine, dragă” îi răspund eu și la ultima întrebare. ”Cum a fost la muncă azi-noapte? Ești obosit, dragă?”

08:07

”Îmi place cerul, e foarte frumos. La mine la muncă a fost bine, dragă. Sunt așa de fericit să vorbesc acum cu tine.”

08:08

”Și eu. Vreau să stai puțin cu mine. Am nevoie de tine.”

08:10

”Eu am și mai multă nevoie de tine, iubito. Vreau să te rogi pentru mine mereu când sunt în patrulare. Am nevoie de rugăciunile tale și mai mult, pentru că ești soția mea (my wife).”

08:11

”Vrei să spui viața, nu soția (life, not wife)”, îi spun eu, crezând c-a tastat greșit.

08:12

”Ești și soția, și viața mea. (You are my wife and my life too).”

08:12

”Ești așa de dulce. Am văzut ceva interesant pe FB: Dragostea înseamnă să trimiți pe cineva la dracu’, dar să stai cu grijă până te sună să-ți spună că a ajuns cu bine.”

N-a reacționat în niciun fel la gluma mea. V-am spus – sau nu, nu mai știu – că îl suspectam că-i lipsește simțul umorului.

08:14

”Iubito, s-ar putea să mă transfere la Mosul”.

 

Mie nu-mi spunea nimic chestia asta, așa că îl întreb:

08:14

”Ce înseamnă asta? E mai bine? E mai rău?”

08:15

”E un loc periculos”.

08:16

”Nu-mi place asta”.

Chiar nu-mi plăcea.

08:16

”Și principala mea grijă e că am 1.600.000 $ aici, cu mine, și nu vreau să plec cu banii, pentru că e periculos. Unii dintre colegii mei și-au trimis banii soțiilor, eu vreau să-ți trimit banii ție, să-i folosești ca să cumperi o casă și o mașină până vin eu. Ce părere ai?”

 

Ar trebui aici să urmeze câteva pagini goale. Ca să reflecte ce era atunci în mintea mea. Și mintea ca mintea. Dar inima? În clipa asta toată lumea mea se prăbușise. Toată.

 

Totuși, încercam să gândesc. Deci asta urmărea. De fapt, nu prea înțelegeam ce urmărea. Nici acum nu mi-e prea clar. Oricum, e limpede că asta urmărise, să mă determine să accept această propunere. Probabil unii dintre voi m-ați putea întreba: ”Și ce-i cu asta? Îți dă, nu-ți ia.” Dar cât de naiv poți fi să crezi așa ceva? Nici măcar eu n-am reușit să cred. Mai târziu am aflat – după ce am răscolit și-am căutat, și-am cercetat – cum decurg aceste lucruri. Probabil, dacă acceptam, el ar fi trimis banii printr-un curier, apoi aș fi fost somată să plătesc niște taxe ajungând până la câteva mii de dolari. Care, într-un fel, ar fi ajuns la el. Sau, mă rog, la firmă, că poate fi o întreagă organizație. Vă spun cinstit, nu sunt nici acum pe deplin lămurită. Adică nu-s lămurită deloc. Poate ar fi trebuit să-l las până la sfârșit, să spună ce avea de spus. Deși așteptam într-un fel momentul ăsta, m-am enervat până la urmă. Deși nu-mi doream asta. Mi s-a părut că trecuse o veșnicie de când primisem lovitura, nu trecuseră decât șase minute Messengerul e un martor fidel. Minut cu minut.

08:22

”De ce-mi faci asta? Ți-e așa de greu să stai de vorbă cu mine? Cât de naivă crezi că sunt? Nu știu cât ai stat tu acolo, dar trebuie să-ți spun că în lumea reală există bănci”.

08:23

Ți-am spus deja că nu voi sta mult timp aici, doar până la 27 mai (eu îmi amintesc că spusese 27 aprilie). Nu se pot trimite bani prin bancă din cauza războiului, vreau să folosesc o companie de curierat să-ți trimit banii, e mai rapid și de încredere.

08:25

Tu măcar citești ce-ți scriu, Patrick? Mie mi se pare că ai textul într-un fișier și doar dai copy și paste. Ghinion, ai întâlnit o femeie deșteaptă, sunt mai deșteeaptă decât tine, dragă. Cine ești, de fapt?

08:29

”De ce vorbești ca un copil?”

08:29

”Poate vrei să-ți spun unde-ai greșit, s-ar putea să-ți folosească în viitor, dacă nu găsești altceva de făcut. Patrick, gata. E de-ajuns”.

08:32

”Îmi pare foarte rău că te-am tulburat”.

08:35

”Nu cred că-ți pare rău. Dacă ți-ar fi părut, nu mi-ai fi făcut una ca asta. Dar o merit. Voi fi mai circumspectă altă dată. Nu știu cum ai făcut să-mi învingi suspiciunile”.

08:35

”N-am să te mai deranjez niciodată. Acum trebuie să mă gândesc”.

08:35

”Te rog, spune-mi cine ești”.

08:37

”Ce vrei să spui? Tu cine ești? Ești aici să te joci cu viața mea?”

 

Eu, eu mă joc cu viața lui! Asta chiar m-a scos din sărite. Chestia asta chiar n-o suport pentru nimic în lume, când cel vinovat încearcă să arunce vina asupra celuilalt. Așa că m-am repezit asupra lui:

08:39

”Care e numele tău adevărat? Câți ani ai? De unde ești? Ești cu adevărat bărbat? Poți fi o femeie, sau chiar o fată. Măcar ești adult? Ai fi putut să-mi frângi inima, Patrick, dacă n-aș fi fost pregătită pentru asta. Dar te iert și iubesc personajul pe care l-ai construit pentru mine chiar dacă acuma plâng. Mă voi ruga pentru tine.”

08:44

”Acum știu că ești un copil. Așa te-ai purtat și înainte, acum mi-ai dovedit-o”.

 

Vreau să-i răspund, dar Messengerul îmi spune: ”Nu poți răspunde la această conversație”. Cum așa?! Mai încerc o dată. Același lucru. Doamne, m-a blocat! Nu știu ce simt. Nici nu știu ce să simt. Nu-mi vine să cred că a făcut asta. Doamne, e-așa de dureros. Și eu ce fac acum?! Doamne, de ce-i așa de dureros să ai dreptate? M-a durut așa de tare încât acum, pe Facebook, trebuie să mă enerveze cineva din cale-afară ca să dau Block. Prieteni de pe Facebook, sper că n-o să profitați de asta. Bine-nțeles că plâng. Pe de-o parte sunt ușurată. Știam că se va încheia cumva, și se-ntâmplase. Pot spune că eram pregătită pentru asta. Cât poți trăi în minciună? Adevărul are prostul obicei să iasă la iveală, mai curând sau mai târziu. Analizez puțin lucrurile. E clar că reacționase pripit. Intrase în panică. Simțise că mă pierde, că toată munca lui din ultimele săptămâni se duce de râpă. Așa că încercase marea cu degetul, deși simțea cumva că nu sunt pregătită.

Dar totuși, eu ce fac acum?! Cum să trăiesc fără el?! Eu cu cine-mi beau cafeaua de acum? Cine-mi mai spune ”Bună dimineața?” Cine-mi mai spune ”Noapte bună?” Și cine-mi mai spune ”Te iubesc”? Dar de ce nu m-am gândit eu mai înainte? De ce am lăsat lucrurile s-o ia razna? Nu puteam să am răbdare? Să mă prefac că accept? Să încerc să o mai lungesc în felul ăsta? Nu, nu puteam. Nu-mi stătea în fire. De atâtea ori mi-am propus să nu mai iau hotărâri pripite, și degeaba. Am reacționat la primul impuls, acum suport consecințele. Îmi propun din nou ca de acum încolo să număr până la zece înainte de a lua o hotărâre. Și în niciun caz să nu mai las orgoliul să o ia razna, ca acum. Și să țin minte că, în viață, e mai important să fii fericit decât să ai dreptate.

 

Va urma