Să punem, s-adunăm, să construim. Să devenim importanți doar de dragul de-a fi undeva, în ochii cuiva, mai colorați decât suntem în continua luptă de-a nu ne chinui să fim naturali. Toate acestea la un loc definesc omul modern. Nu neapărat ca o trăsătură imorală, ci ca o normalitate ce vine la pachet cu un întreg bagaj de tare pe care nimeni nu le conștientizează. Tot asta face caracterul insuportabil, plin de principii vetuste, de nelipsite dovezi de ură de rasă și de lipsă de educație.
Mă tot gândesc la vanitatea umană. Cu siguranță am fi mai liniștiți dacă n-am alerga după confirmare și dacă n-am încerca permanent să impresionăm pe cineva, de parcă Olimpiadele ar fi zilnic, în interesul și-n scopul nostru, fără medalii, cu învinși permanenți la viteză și la sărituri peste ceruri aprinse. Suntem într-o continuă încercare de-a ne da mari, importanți, uitând astfel că minunata grandoare nu stă în propria imagine, ci în reflexia a ce simțim despre noi în conformitate cu realitatea.
Vrem mult, vrem să înduplecăm și să ne ridicăm statui imaginare fără a avea ceva de câștigat. Și chiar dacă primim și câștiguri, la ce bun? Adică suntem tot noi, indiferent de câte kilograme de fard imaginar ne-am pune pe deasupra ca să cosmetizăm adevărul. Și mai uităm, ca și cum am ascunde fără remușcări, sub preșul luminii istovitoare a purității, că forma culorilor noastre, că imaginile proiectate de mintea noastră despre cum e bine și cum nu, nu sunt întotdeauna la fel cu ale celorlați.
Uităm că n-avem nimic în comun cu cel de lângă noi. E o amăgire atunci când vrem să regăsim puncte comune. Nici n-are sens. Frumusețea nu stă în similitudini, ci în contraste, în diferențe, în nuanțele închise. Nu întotdeauna lumea e cea pe care vrem să o vedem! Nimeni nu recunoaște faptul că în permanță caută motive. De orice fel!
Eu n-am făcut vreodată un țel precis din înălțarea mea. Nici măcar n-am căutat să mă bag în prim plan, în cele mai potrivite și speciale străluciri. Mi-am așezat mereu aripile istovite peste frumusețile primite de la chipurile altora. Mi-am zămislit fugi precise și n-am așteptat să pice de la cineva. Am fost un privilegiat neascultător și mi-am închinat permanent trecerile peste o neîngrădită libertate a spiritului. Și-am crescut așa, la umbra unui eu care nu a vrut și nici nu vrea măriri, ci doar să-și poată spune, fără ocolișuri majore și fără îngrădire, cuvântul descoperit din sensibilitate și din lacrimi neîmpărtășite. Și mi-am dat seama în felul acesta că viața e un vuiet de larme, de strigăte umplute de neîmpliniri.
Da, vanitatea vine din neîmpliniri, din căutări greșite, din dorințe absurde, dintr-un bagaj pe care ni l-au dat alții fără să se gândească la cât de tare am putea suferi în timp. Zădărnicia asta a oamenilor actuali nu-i o himeră, nici măcar de condamnat nu e. E doar o confruntare a noului cu vechiul, într-o neînțeleasă luptă între valorile reale și cele închipuite conferite de manipulări și credințe, de iubiri nefaste și uitări mărețe.
Vanitatea vieții stă de fapt în neînțelegrea ei proprie pentră că oricum inevitabilul va veni și la un moment dat tot pe-același loc rămânem. Așa că n-ar strica ca orgoliile, ca ambițiile și părerile nejustificate să nu rămână decât un apanaj al limitărilor și să vedem că singura vanitate pe care-ar trebui să o avem între noi este cea a descoperirii celei mai fericite variante ale noastre, cu sau fără dezamăgiri. Oamenii nu sunt altceva decât raze, ce vin și trec și oricât ar fi de frumoși sau urâți, nu rămâne-n urma altceva decât tot ce-au făcut, spus și trăit! Să n-ai vanități, să n-ai prejudecăți!
https://www.youtube.com/watch?v=mlfxFPrHI6c
FOTO – ANA MARIA HALALAI
Comentează