Vai de ea, săraca limba mea

“Gura ta, gura ta, scoate numai prostii pe ea!” Așa ar fi fost mai oportun și mult mai deplin să sune refrenul ușor obsedant al Deliei. Azi e ziua limbii române și îmi vine din ce în ce mai tare, pe zi ce trece, să cred că am devenit un spațiu nedefinit, fără reguli, în care mult mai simplu ne-ar fi să ne exprimăm cu ajutorul onomatopeelor. Poate în felul acesta, „care este”, ne-am descrie mai bine, mare parte din noi, condiția de primate, care au trecut fix de pomană printr-o școală.

Ei bine, limba asta a mea, româna se pare, după dicționar, e rău terfelită. Cu pretenții de mari intelectuali, semidocții fac tot felul de grimase și se bat vitejește, mai ceva ca dacii lui Burebista, că ei sunt cunoscători. Eu unul am impresia ori că am luat-o razna, ori că în ultimii douăzeci și ceva de ani limba asta română, de la clasa primară la gimnaziu, a fost predată de doamna respectabilă care se ocupa cu igiena în școală, care-i mândră și care, nu știu de ce, dar am impresia că a prins mai multe cunoștințe la locul de muncă decât elevii.

Știu că-i la modă să o transformăm, să o îmbogățim, să o facem „high” și „chill”, mai „trendy” sau mai „stylish”, dar până la etapa cu pricina nu strică un duș rece cu nemiloasa carte de gramatică, poate așa subiectul va fi și el într-o comuniune deplină, sfințită și binecuvântată, cu predicatul.

Ciopârțiți-o fraților, că alta nu mai aveți! Așa, luați-o în batjocură și încercați să o minimalizați la maxim, ridicând alte valori pe piedestal! Ați masacrat-o până când, într-un final, și-a dat săraca, obștescul final! Mireasă părăsită, n-a mai supraviețuit și-a plecat și ea, în același timp cu românașii, peste hotare. Poate acolo e mai prețuită și mai cunoscută și poate cine știe, mai adună și ea niște neologisme în bagajul burdușit de agramatisme.

Ideea e una singură. Nu toți trebuie să fim deștepți, n-avem nevoie de facultăți, de pregătire și de cine știe ce cunoștințe. Putem fi cămătari, muncitori, zidari, prostituate, taximetriști, orice pe lumea asta și fără tot ce-am enumerat. Dar un singur lucru-i definitoriu – limba română. Aia putredă, învechită, dar învățată în același timp cu bastonașele din clasa întâi.

Totu-i la îndemână acum, așa că nu mai vorbiți, prieteni dragi, în zicale tâmpite. Nu mai confundați „doar” cu „decât”, învățați că și virgula aia stupidă are rolul ei în gospodărie. Imaginați-vă ca aveți în față o farfurie, cu multe bunătăți, cu sosuri, cu frișcă, cu fructe. Luați din toate, încercați din toate și nu omiteți că puteți face un bine! Nu vouă, pentru că voi oricum sunteți pierduți, ci ei, limbii române, a cărei metastază e din ce în ce mai vizibilă. A încercat să se ascundă, să se fardeze, dar lunga și dificila sa suferință iese în evidență.

Și e păcat, dragi doamne și domni! Ce frumos îmbracă limba noastră dragostea! Cum face ea, cu un sigur cuvânt, corect spus, să roșim, să transmitem, să emoționăm! Și nu pentru că pe asta o știm sau că în alta n-ar fi la fel. Nu! Turnul Babel n-a fost o prostie așa mare, dar limba română e în primul rând cea care ne recomandă. Ca o carte de vizită. Pentru mulți e inexistentă, iar pentru marea majoritate, oricât de tare ar crede acum că o cunosc, e pătată, mânjită de toate cele.

Și-apoi mai cred că naibii, suntem prea săraci și prea bătuți de soartă, ca să ne batem joc și mai tare de ceea ce avem! Și nu-i de glumă și nici vreun capriciu – oamenii sunt una cu limba în care se nasc și mor tot prin și cu limba lor! Astfel că, din postură de ultim romantic, n-am cum să-i urez limbii mele ani mulți, căci e vai de ea! Poate doar o politicoasă, de lemn și de bun simț urare – Însănătoşire grabnică!