Ce vă spune cuvântul “Wood”?..Bine-bine, de acord , este un neologism, dar nu-i așa că traducerea sa în română – “lemn” sau “pădure” – vă duce cu gândul la pădurile verzi din basmele nemuritoare ale copilăriei? Corect! Mă aflu , așadar, într-o zonă de munte, cu păduri cât vezi cu ochii în jur, cu peisaje ce-ți taie răsuflarea. Și NU, nu sunt , de data aceasta, plecată prin lume, ci sunt acasă la noi, acolo unde se zice că e cel mai bine și… chiar așa și este! Sunt la Sinaia – o , Doamne, cât am așteptat revederea! – mă plimb printr-un oraș cochet și curat, cu nimic mai prejos decât cele văzute prin Austria, Elveția, Scandinavia sau alte țări “cu ștaif” ale lumii. Centrul i-l știu pe dinafară. De când eram mică, Sinaia făcea parte din mine, o iubeam pentru că avea castel și tot așteptam să mă întâlnesc, pe aleile pietruite, cu prinți și prințese aievea… Dar de câte ori am revenit la Sinaia, prinții se dădeau ascunși, în schimb orașul mă surprindea mereu cu câte ceva nou, cu câte o surprinză care-mi umplea sufletul de o copilărească bucurie.
Anul acesta, după o lungă și pandemică așteptare, cutreier iată, din nou, centrul Orașului. Îi admir, iarăși și iarăși, clădirile pe lângă care am crescut, îi colind străzile, îi trec în revistă restaurantele, descoperind nume noi, mustind a tentații. Și deodată-mi atrage atenția …WOOD! Aparent pitit de ochii lumii, aliniat însă frumos, la strada Principală, alături de marele Hotel Sinaia, cel rămas să înfrunte cu stoicism trecerea anilor.
Sunt curioasă din fire și jurnalistul din mine nu-și înfrânge tentația de a intra. MIHAELA BARBU este genul acela de manager ale cărui atitudine, voce, strângere de mână – toate vorbesc la unison despre un caracter puternic. A lucrat o viață în finanțe, după care a urmat…un reset neașteptat : HORECA! Cândva era wow! să ai o afacere in HORECA. Apoi a venit pandemia și a răsucit lucrurile cu susu-n jos. Peste afacerea Mihaelei pandemia a venit imediat , nelăsând ragaz localului să-și bucure prea mult clienții cu frumusețea sa. Restaurantul WOOD a traversat însă cu bine perioada neagră și …i-a supraviețuit! Acum se află într-o spectaculoasă revenire, ba chiar ascensiune. Și, după ce i-am fost și eu oaspete, n-am niciun dubiu că va ajunge acolo, SUS, unde-și dorește orice operator de turism. Caci “capul afacerii” stie perfect ce vrea, lucrează profi, iși respectă clienții si, mai ales, are forța de a muta munții din loc. În plus – ceea ce m-a impresionat cel mai mult – își iubește nespus echipa. “- Sunt familia mea, la urma urmei, petrecem aici , împreună, mai mult timp decât acasă, cu cei dragi!” – simte nevoia să se explice, văzându-mi mirarea de pe chipîn momentul în care o surprind spunându-i unuia din ospătarii tinerei : “dragul meu”.
În timpul dialogului nostru, trag cu ochiul primprejur : restaurantul are anvergură, spațiul este generos , totul înăuntru miroase a nou și parcă și a …lemn! Numele ales de Mihaela Barbu are directă legătură cu designul : lemnul este aici la el acasă, face parte din decor, e pus în valoare în cele mai inedite moduri. De fapt, totul dovedește nu numai bun gust, ci și imaginație. Fiecare locșor este bine gândit, fiecare colț transmite un mesaj, acesta fiind, de multe ori, exprimat și la propriu, prin citate motivaționale.
Grija pentru detalii mă impresionează. In fiecare colț există ceva care-ți atrage atenția : de la peretele făcut din sticle de bere, la ghivecele de flori de-o veselie manifestă, de la mecanisme sofisticate care arată ora exactă, la rafinamentul grupurilor sanitare. Iată un perete căptușit cu lemne de foc, care nu neapărat vor nimeri în șemineul din vecinătate, apoi multe-multe cărți, risipite prin decor și păzite de personaje caraghioase din lumea păpușilor și nu în ultimul rand, destule spații pentru cei mici – semn cert că localul are bătaie și către cuplurile cu copii, încântate să găsească aici un loc în care și cei mici să fie, în sfârșit, băgați în seamă.
Din loc în loc, răsar măsuțe de pitici cu scăunele pe măsură, la care prichindeii iși pot exersa talentul de desenatori, încântați nevoie-mare că, la final, gazdele le vor expune desenele chiar pe panoul de la intrare. De amorul artei, mă înghesui și eu sa iau loc la o astfel de măsuță, însă tocmai când să-mi dezlănțui pornirile de Picasso, gazda începe să-mi povestească despre componenta artistică a localului si, cum subiectul mă înteresează în mod direct, redevin atentă la dialog..
…Mi-ar fi plăcut să asist la una din petrecerile magnifice, pe care Mihaela Barbu și echipa sa le organizează aici. Nu nunți, ci petreceri rafinate, ale unor corporații sau organizații, la care participanții se relaxează după nesfârșite conferințe și ședințe. Se ascultă muzică internațională ( de cele mai multe ori, live) și se degustă bucate alese, puse la cale de patroana însăși – rafinat cunoscător al bucatăriei internaționale – cu complicitatea unui master-chef iscusit și a unei echipe de 10.
“- Chiar, nu vreți să gustați?“ – mă îmbie femeia de 10 din fața mea, și, deodată, aerul puternic de munte, suprapus peste drumurile mele de peste zi, majoritatea în pantă😩, răspund în locul meu.😉 …Iată-mă, așadar, la masă și Tibi – chelnerul cu un tatuaj fabulos pe brațul drept, mă asigură că orice aș alege din Meniu, va fi o opțiune câștigătoare…Peste ceva timp, mă bucur de o supă cremă de roșii, picantă foc și acompaniată de un buchețel de busuioc aromat, căreia îi urmează frumoasa dorada ( vai, cum sună! la fel ca “frumoasa Zaraza”!😁) înveșmântată în crustă de sare, numai bine cât să asist, fascinată, la spectacolul “dezbrăcării” sale de catre același Tibi! Partenerii mei de călătorie degustă un mega-șnițel ( mai ceva precum cel vienez, din țara de origini!) și niște obrăjori de porc tolăniți într-un șezlong de cartofi cu ciuperci.
…Mmmm! Ce bun a fost! Rostesc, fără să exagerez cu nimic, la finalul ospățului meu. Odată revenită în camera de hotel, cutreier puțin pagina de Facebook a restaurantului (https://www.facebook.com/woodsinaia/ ) și , deși i-am suspectat pe cei ai casei că au vrut, de fapt, să mă impresioneze cu acest prânz delicios, ajung repede la concluzia că, nu, nu-i nici pe departe așa : toate bucatele din Meniul aflat într-o permanentă înnoire ( unul din “obiceiurile” patroanei) îmi par a fi cel puțin la fel de tentante! Preiau, în final, câteva fotografii de pe Facebook ( fac această precizare, ca să nu credeți că am făcut eu însămi prăpăd în restaurantul doamnei Barbu! 😂😂), după care, propunându-mi să revin cu prima ocazie în acest loc de nota 10, mă pierd din nou în natură, lăsând aerul tare de munte să-mi spele plămânii încarcați de prea mult București.
Comentează