Bombănelile Marinei Editoriale

    Toți mă mint și toți mă fură…

 

      Eu cred că o să ajung la balamuc. Nu, nu este o figură de stil, ci o concluzie la care m-au adus propriile observații, referitoare la propria persoană. 

Cândva, demult, pe vremea înfloritoarei mele stagiaturi ca economist într-o întreprindere socialistă, aveam o colegă. Bine , aveam eu mai multe, dar aceasta era oarecum aparte :  dincolo de faptul că era inginer, mai era și obsedată de faptul că cineva se află în permanență pe urmele sale. Femeia se simțea urmărită la fiecare oră din zi și din noapte, se simțea privită pe gaura cheii, ascultată în banalele ei convorbiri telefonice, în care se înghesuiau tocănițe și bărbați, avea mereu impresia că, pe străzile lăturalnice, cineva se ține după ea, fapt care o făcea să întoarcă într-una capul, precum o păpușă cu mecanismul stricat. Bref, soarta m-a luat repede din acea văgăună a carierei mele profesionale, am ajuns să lucrez în televiziune am pierdut contactul cu foștii mei colegi. Anii au trecut și am aflat, cu totul întâmplător, că Florentina a ajuns la ospiciu și că obsesia aceea cu urmăritul nu i se trăgea nici din romanele polițiste citite pe sub birou, și nici măcar din contextul acelor vremi, ci era de fapt semnul unei țăcăneli, care s-a instalat ulterior definitiv și irevocabil în căpșorul ei bălai, acaparând-o cu totul..

Nu că aș călca neapărat pe urmele Florentinei, însă și eu, de la un timp, am devenit prizoniera unei obsesii : am mereu sentimentul că sunt mințită și furată. Nu, lucrul acesta nu îl resimt numai din patru-n patru ani, așa că nu trebuie să faceți speculații electorale!… deși și aici ar fi destule de povestit.. Faptul că mă simt mereu înconjurată de hoți și mincinoși are o sorginte clară. Se bazează, cum se spune, pe niște „fapte de viață”. Bunăoară, primul meu salariu, la 22 de ani, mi-a fost furat din autobuzul 31, cu portofel cu tot, nemernicul lăsându-mi ca amintire o frumoasă despicătură în unica mea poșetă de atunci. Nu că am plâns după cei 1980 de lei sau după geanta dintr-o piele mai mult decât ecologică, dar obsesia că un hoț mă poate oricând “lucra”, cu seninătate,  m-a urmărit de atunci în toate îmbulzelile în care m-am aflat. Într-o mulțime de instantanee de vacanță, prietenii mei se amuză să mă imortalizeze strângându-mi la piept rucsacul, cu disperare. 

Apoi, am fost sistematic păcălită că, dacă învăț pe brânci, muncesc cu râvnă și dăruire, dacă încerc mereu să fiu cea mai bună, drumul meu în viață va fi unul drept și netezit și că voi ajunge sus. Poate unora chiar li se pare că a fi “la televizor” înseamnă „sus”. Vă voi dezamăgi, spunându-vă că nivelul de trai și de recunoaștere al multor asistente tv siliconate este net superior celui pe care îl am, ca producător. 

Am întâlnit apoi,  în viața mea, multă lume care m-a dezamăgit. Prin vorbe, prin atitudini, prin comportament, prin felul de a se manifesta în situații-limită în care eram și eu vârâtă. Știți cum se spune : lume multă lume, oameni puțini. Toate aceste dezamăgiri mi-au zgâlțâit puternic sistemul de valori și m-au făcut și mai suspicioasă față de cei din jur. Le zâmbesc, da, de acord, dar subconștientul meu le răscolește neîncetat, aproape obsesiv, vorbele, căutând minciunile ascunse cu grijă.

Gust amar mi-au lăsat și bărbații care mi-au jurat dragoste până la moarte, sfârșind prin a se cocoța pe munți de minciună. După ce am fost ademenită să-i escaladez, pas cu pas, m-am trezit apoi coborând în trombă și alunecând pe sania dezgustului până la limanul la care nu am mai vrut să privesc înapoi. Dezamăgirea mi-a rămas însă alături , și de atunci mergem amândouă, braț la braț, înainte, suspectând orice vorbă de iubire îmi mai este adresată  și pedepsind , uneori pe nedrept,  oameni care poate chiar merită cheia spre sufletul meu..

Dar obsesiile mele de a fi mințită nu se sfârșesc aici. Am instalatori, tâmplari, electricieni etc care îmi repară casa și mă jehmănesc de bani, profitând de neștiința mea și de firea mea,  atehnică până-n vârful unghiilor; am colegi care îmi zâmbesc în față, iar apoi se bucură  să verse, pe la colțuri, lături în capul meu ; am conducători care mă mint sistematic că-mi va fi mai bine, după care orbecăi ani în șir, căutând acest bine. Bag cardul în bancomat și mă uit peste umăr, să văd dacă nu cumva cineva îmi memorează PIN-ul. Scriu un sms și mă întreb , oare câți îl vor citi, pe traseul său până la destinatar. Evit produsele cărora li se face reclamă agresivă la televizor, fiind sigură că mi se bagă pe gât dacă nu ceva foarte nociv, măcar ceva ce sigur nu mă va ajuta în niciun fel. Intră în această categorie și vaccinul anti-COVID. Parcă nici confidenții nu mai sunt cei de odinioară : bunăoară, încredințez cuiva o taină și mă aștept ca a doua zi toată lumea să vorbească despre ea..

…oare încep să mă țicnesc? Mai simte cineva la fel ca mine?…

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA :  O DACIA PENTRU INIMA TA

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.