Acutele vocii de soprană ale Tamarei Buciuceanu Botez au, la telefon, nuanţe de profundă disperare. Vivacitatea emblematică a singurei artiste decorate de statul român, Casa Regală şi Academia Română s-a scufundat într-o stare vecină cu infarctul. E greu de conceput, pentru un om care a străbătut peste vremuri cu decenţă în viaţă şi excelenţă pe scenă că undeva, din tenebrele Facebook-ului, o entitate avidă de publicitate ieftină poate născoci un titlu care sugerează că ea a fost chemată la DNA. E un atac la bunul simţ peste care nu poate trece.
„De ce să-mi facă cineva rău dacă eu, în viaţa mea, nu am deranjat pe nimeni?”.
Răspunsul e… tăcere.
O lume neagră, oribilă, fără formă şi fără fond, lipsită de minime nuanţe de respect sau de criterii valorice, ne atacă zilnic creierul pe reţelele de socializare şi oameni iluştri nu pot concepe că minciuna poate face, astăzi, bani din orice enormitate. Fără urmări. O ascult pe Tamara Buciuceanu Botez, care îmi face periodic bucuria de a-mi spune gândurile, şi nu ştiu să fi auzit-o vreodată atât de dezamăgită de fundătura în care a ajuns lumea.
E terifiant: aceeaşi sufocare sufletească am văzut-o în ochii lui Marin Moraru şi în lacrimile, ca un bisturiu pe suflet, de pe faţa lui Sebastian Papaiani, în 2016, înainte de a pleca amândoi. Aceşti oameni minunaţi nu au nicio vină că nu s-au putut adapta la jungla infectă în care trăim, ci noi – chiar şi cel care vă scrie – avem vină că nu am ştiut să refuzăm să coabităm mediatic cu compromisul care ucide.
De ce ucide?
Întrebaţi familia lui Gyuri Pascu de ce ucide. Legendarul divertis a ales să-şi caute regăsirea în culte străine care ni se par bizare – şi chiar fatale pentru el – nu pentru că ar fi fost o fire slabă şi uşor de păcălit. Agresiunea mediatică a unui jurnalist l-a dus, spune soţia, la accident vascular cerebral. Iar Gyuri a sperat că soluţia este să taie cât mai multe legături cu o realitate care-l rănea, până când a ajuns să nu mai creadă în ceea ce îi putea salva viaţa. Copilul din Gyuri Pascu a visat că există şansa de a trăi frumos şi că sufletul poate vindeca orice. Dreptul de a trăi şi de a crede în ceva ce-i hrăneşte existenţa este indiscutabil. Ca şi sfârşitul – prin abandonarea crezului în medicină –, care este grăitor. Dar accidentele „de parcurs” care l-au adus pe Gyuri aici nu spun nimic? N-ar trebui să ne intereseze, în măsura în care ne-ar putea ucide şi pe noi?
Acest gând nu va stărui în mintea fiecăruia mai mult de un minut, două. Sau poate chiar mai mult, în sufletul oamenilor care au dăruit atât de mult lumii, – ca doamna Tamara, Gyuri sau nenea Papaiani – şi zilnic îi roade că nu mai văd binele de rău. Aşa se naşte şi boala… Majoritatea va rămâne captiva celor două minute de spaimă şi apoi gata – o nouă poveste televizată le va subjuga mintea.
Aşadar, să nu mai căutăm să-l invocăm pe Dumnezeu când mor mai mulţi oameni însemnaţi deodată. Că nu El îi ia, ci noi îi dăm. Şi dacă tot ne imaginăm, prin pagini de ziare, plutoane de execuţie, să nu uităm să ne privim în oglindă. Avem cumva vreo puşcă în mână?
Comentează