Femei de 10

Stela Popescu: „Cuvintele urâte pot dărâma cea mai frumoasă iubire din lume.”

Viața ei bate orice scenariu de film. Este una dintre cele mai iubite și apreciate actrițe de comedie din țara noastră. Plină de voioșie, optimistă și mereu cu zâmbetul pe buze ne atrage ca un magnet cu fiecare apariție. Stela Popescu, doamna comediei românești. Născută în Basarabia, s-a refugiat împreună cu mama ei în România pe vremea când era doar un copil. A crescut fără tată care fusese deportat în Siberia din cauză că a fost considerat intelectual. Timp de 19 ani, nu a mai știut nimic despre existența părintelui, crezând că a murit. Astfel, mama a trebuit să fie stâlpul casei, iar firea puternică a moștenit-o de la dânsa, după cum declară și artista. Deși nu a avut o copilărie ușoară, actrița a muncit, s-a zbătut din toate puterile pentru a deveni cineva în viață. Și a reușit. Astăzi este un model pentru tinerii actori care vor să-i calce pe urme. După ce a absolvit Institutul de Artă Teatrală, a fost repartizată la Teatrul din Brașov, unde avea să susțină 400 de spectacole pe an. Timp de șase ani a jucat la Teatrul de Revistă din capitală, ca ulterior să fie angajata Teatrului de Comedie, unde a jucat timp de 24 de ani. Dar cum prima dragoste nu se uită, Stela Popescu a revenit în 93 la Teatrul de Revistă, unde activează și în prezent. Cu aceeași energie și poftă de joc ca în tinerețe, artista ridică de fiecare dată sala în picioare. Nu doar scena îi este prieten ci și micul și marele ecran. Împreună cu regretatul Ștefan Bănică a dat viață unuia dintre cele mai iubite cupluri de pe scena românească. Un alt cuplu care a făcut și continuă să facă furori este cel pe care îl formează alături de maestrul Alexandru Arșinel. Dintre filmele în care a fost distribuită amintim: „Nea Mărin miliardar” și „În fiecare zi mi-e dor de tine”. Orice conversație cu artista e o adevărată lecție de viață, iar clipele petrecute alături de ea îți rămân întipărite în memorie pentru eternitate. Plină de farmec, candoare și cu o poftă nebună de viață, actrița a știut cum să cucerească publicul român, rămânând pe veci în sufletele noastre. Orice trofeu sau calificativ este insignifiant în comparație cu muntele de talent al acesteia. Doamna de poveste a scenei și filmului românesc nu poate fi decât o femeie de zece ca Stela Popescu.

Alina Anghel: Copilăria dumneavoastră a fost una frumoasă, dar și dificilă în același timp. Tatăl dumneavoastră a fost deportat în Siberia pe când aveați doar cinci ani. Cât de greu a fost să creșteți fără tată ținând cont că fetițele sunt mai atașate de tați?
Stela Popescu: Depinde,dacă crești cu tatăl și cu mama,împreună, în familie probabil că la un moment dat se aleg lucrurile. Sigur fetițele sunt mai atașate de partea masculină, tata e mai puternic, băieții sunt mai apropiați de mamă, dar dacă de la cinci ani jumătate, n-am trăit cu tata pentru mine tata n-a existat. Am crezut că a murit. Noi n-am știut nimic de el 19 ani. Am fost convinsă că el a murit. Mama a ținut loc și de mamă și de tată, de șef, de diriginte și de tot. După aceea când m-am întâlnit cu tata, după 30 de ani, eu l-am adus în țară până la urmă, e o poveste foarte lungă, mi-am dat seama că semăn la obraji cu tata foarte bine, dar semăn cu mama la fire pentru că am trăit lângă ea și mama fiind singură, fugită din Basarabia, în altă țară, în România, printre străini complet, cu un copil de șapte ani și ceva, a trebuit să fie stâncă. Mama a trebuit să fie puternică cu mine și atunci a ținut loc și de mamă și de tată și de tot. Nici nu discuta. Ea dacă îmi spunea să fac ceva nici nu discuta cu mine.

A.A.: Și personalitatea ați moștenit-o de la mama dumneavoastră.
S.P.: Da, da. Și îngăduința pentru că sunt prea îngăduitoare, acesta este unul dintre defectele mele. Și mama era îngăduitoare, dar cu limită. Ce e de făcut, trebuie făcut și asta m-a învățat. De aceea am fost disciplinată și harnică. De la mama am fost așa. Mi-a spus că suntem printre străini și trebuie să câștigăm locul. Și cum poți? Prin furt nu se poate. Cu muncă, cu disciplină, cu îngăduință, cu sinceritate, că altfel dacă te prinde cu mâța în sac ce faci?

A.A.: Ați declarat acum ani în urmă la emisiunea Profesioniștii că indiferent de situație, sunteți o fire optimistă și pozitivă. Cum reușiți?
S.P.: Așa îmi este felul. Niciodată nu mi-am dorit să fiu mai mare ca acum, mai frumoasă decât sunt. Mi-au plăcut femeile frumoase, mă uit la ele cu drag, nu zic nu. N-am cunoscut sentimentul de invidie, starea asta n-am simțit-o niciodată. Din potrivă, m-am îndrăgostit de Olga Tudorache, de Gina Patrichi, de Mariana Mihuț. M-am îndrăgostit de ele, de Vasilica Tastaman. Adică n-am avut sentimentul ăsta că eu puteam… Eu puteam mai bine? Nu știu dacă puteam mai bine.

A.A.: Ați jucat și pe scena Teatrului de Revistă, unde activați și în prezent, dar și pe cea a Teatrului de Comedie. La Teatrul de Revistă momentul de circa trei minute trebuie să cuprindă ceea ce conține o piesă de două ore la un teatrul clasic. Cât de greu este?
S.P.: Știi care e deosebirea? La Revistă, te bazezi numai pe tine, pe microfon și pe un text scurt care dacă nu are valoare, la revedere a ieșit din scenă. La teatru ești ajutată de Shakespear, de ceilalți colegi, de costum, de decor, de o lume întreagă care te ajută să fii în față. Dacă joci Hamlet într-o companie proastă și într-un spectacol pus prost, degeaba ești bun, nu-ți iese povestea. La Revistă ești singur cu cei 400 de oameni din sală și dacă nu i-ai cucerit în cele cinci, șase minute te duci acasă. Scoți numărul și peste noapte, înveți altul. Așa era la Tănase pe vremuri. Se dădea avanpremiera și era ca un fel de test. Asta merge, asta nu merge, asta nu merge și în noaptea aia după spectacol, oprea regizorul, directorul teatrului oprea asta trebuie s-o scoatem, asta e, asta trebuie s-o înlocuim, asta nu e bună. Așa se întâmpla. Înțelegi?

A.A.: Dar, acum regizorii se axează mai mult pe aspectul fizic al actorilor decât pe talentul lor?
S.P.: Regizorii adevărați se bazează pe talentul actorilor, dar din păcate e un val de modă, dacă vrei, ca regizorul să iasă în față. Poate să-l schimbe și pe Shakespear și pe Cehov dacă vrea, ca să iasă el regizorul, în față. Nu știu dacă e întotdeauna cel mai bun lucru pentru că trebuie să fii absolut genial ca să-l corectezi pe Shakespear sau să găsești o altă fațetă. Ori așa dacă e moda hai să-l schimbăm cu toții, tot textul nu mai are niciun Dumnezeu.

A.A.: Dar, de ce tinerii actori sau cei care încă sunt studenți la UNATC, nu se mai afirmă așa cum a fost generația dumneavoastră?
S.P.: Pentru că nu se mai face producție la televiziune. Televiziunea este la ora actuală cel mai bun mesager către public. Televiziunea, dar dacă ceea ce se face acolo nu are consistență și nu impresionează publicul, nu te ține minte nici pe tine. Nu se face o producție adevărată. Noi făceam producție adevărată. Era scriitorul, era redactorul, era șeful de producție, venea operatorul, regizorul, era o echipă care punea în scenă momentul respectiv. Ăla era făcut ca lumea, era tratat ca o piesă de Cehov. Orice material cât de scurt, ori dacă se acționa în felul ăsta era normal să rămână în memoria publicului. Nu vezi că tot pe asta se bazează. Orice remember care se face este de acum 40 de ani. A fost făcut adevărat, serios, a fost tratat cu seriozitate. Acum se adună trei, patru copii de ăștia, care nici nu știu pe ce lume sunt, fac bancuri hi, ha, ho, hu, nu știu ce spun, nu se bazează pe nimic. Își dau cu părerea niște copii care poate că au consistență, dar nu se vede. În producție, nu se vede. Nu se face așa. Fiecare își dă cu părerea, dar nu toți oameni sunt atât de deștepți încât să-și poată da cu părerea.

A.A.: Noi românii suntem campioni la a ne da cu părerile.
S.P.: Da. E părere mania. Am eu un rol care se cheamă Părere Mania. Sunt copii de 20 și ceva de ani atât de inteligenți și de pregătiți mental, încât e o plăcere să-i asculți, dar sunt și unii pe care nu-i duce mintea chiar atât și atunci de ce să-și dea ei cu părerea. Ne vrem egali în drepturi?

A.A.: Ați format unul dintre cele mai iubite cupluri de pe scena românească alături de regretatul Ștefan Bănică, iar acum cu maestrul Alexandru Arșinel. Cât de greu este să formați un cuplu care să ajungă la sufletul publicului?
S.P.: Textul ne-a adus la sufletul publicului. Dacă textul are valoare și tratează probleme care îi interesează pe spectatori și tu le-ai făcut atât de sincer și de bine încât să te creadă, ăsta e secretul.

A.A.: Sunteți imaginea unei școli de film. Care sunt criteriile de selectare a copiilor?
S.P.: Eu sunt imaginea lor, dar sunt cea care îi selectez pe copii. Sigur că la prima întâlnire cu niște copii de la 6 la 16 ani nu poți fi prea aspru. Ei sunt total neinițiați. Mai ales că la ora actuală în școli nu se mai învață poezie, nu se mai face literatură cum trebuie. Ei, săracii, sunt atrași numai de patima pe care o au față de film și teatru, dar îi simți. Asta te duce și la următoarea constatare că sunt copii de șapte, opt ani care înțeleg și interpretează un text mai bine decât unul de 16 ani și acolo îți dai seama cum merge inteligența lui, ce a înțeles din ceea ce a citit și atunci poți să vezi dacă e mai apropiat sau mai puțin apropiat de această profesie. Nu toți care ajung la această școală se vor face actori, dar învață alfabetul acestei profesii. Se apropie de ea. Ce să înțeleagă ce trebuie să facă pentru a ajunge la înțelegerea textului șamd fiindcă cursurile sunt conduse de tineri actori cu facultate, care nu sunt la voia întâmplării. Sunt mulți foarte talentați. Am văzut odată la Ploiești o fetiță foarte talentată. Chiar vreau s-o contactez când mă duc la examene deși dacă îi iei prea devreme și îi bagi în profesie 90% se pierd.


A.A.: Da fiindcă deja se consideră actori, vedete.
S.P.: Știi, își pierd ingenuitatea pe care o au când vin prima oară și după se sperie, nu mai știu dacă e bine ceea ce fac, se întâmplă ceva cu ei. Dar, sunt unii care rămân. Adela Mărculescu a fost actor copil. Am văzut una la Ploiești, emoționantă, zece ani avea și a zis: „Vreau să vă spun balada Miorița” A început să plângă. Nu era învățată de nimeni. Se vede când te învață cineva să spui pe dinafară. Era extraordinară. De o sensibilitate… Cu simțul personajelor când vorbește ciobanul, când vorbește miorița tonul, tandrețea, glasul. Genială. Eu sper ca fetița asta să facă ceva.

A.A.: Site-ul nostru se numește femeide10.ro. Din punctul dumneavoastră de vedere ce calități ar trebui să aibă o femeie ca să fie de nota zece?
A.A.: Trebuie să se integreze în societate cu sinceritate. Să trateze viața cu curaj și tot cu sinceritate pentru că până la urmă cel mai scurt drum spre fapte bune, spre un caracter adevărat e sinceritatea. Prefăcătoria, la un moment dat, te face să calci strâmb. Vorba aia nu poți să le ții minte pe toate. Să fii sincer și în același timp să știi ce poți și ce nu poți.

A.A.: Dacă v-am întrebat ce calități ar trebui să aibă o femeie de nota zece, v-aș întreba și bărbatul ideal cum ar trebui să fie?
S.P.: Un bărbat ideal trebuie să fie tandru, deștept și să stârnească respect. Respectul în cuplu este foarte important. După dragoste, după fiorul ăla prim pe care îl simți față de o altă ființă și care vine de undeva de la Dumnezeu nici nu știu de unde vine, se întâlnește ceva cu cineva și se leagă ce se cheamă dragoste. Dar, după asta trebuie să se stârnească și respect. În primul rând, nu știi cât e de deștept, de puternic, de mincinos, de cinstit șamd, dar îți dai repede seama. Oricât de mult l-ai iubi îți dai seama.

A.A.: Dacă tot discutăm despre iubire, cum o definiți?
S.P.: Iubirea este minunată, extraordinară. Ea se poate transforma la un moment dat în ceva mai puternic decât prima iubire. Să fie atât de puternică încât tu să te gândești numai la binele lui și el să se gândească numai la binele tău. Aici devine valoarea iubirii adevărate.

A.A.: Să nu-ți vezi propriul interes, ci pe cel al partenerului.
S.P.: Exact. În clipa în care fiecare se va gândi la celălalt se naște o legătură indestructibilă. Aia te face să treci peste tentații, peste porcărele. Aia îți aduce aminte, imediat că nu e mai importantă o tentație de-o clipă, e mai importantă legătura să nu o spargi. Știi vorba aia „iubire, bibelou de porțelan” e foarte adevărată. Iubirea e de porțelan, se fisurează repede. Minciuna strică, sapă.

A.A.: La finalul interviului vă rog să le trasmiteți un mesaj cititoarelor site-ului nostru.
S.P.: Scumpele mele îmi pare bine că suntem egale cu bărbații, dar să nu uitați că relația dintre bărbat și femeie se bazează și pe tandrețe și pe sensibilitate și mult, mult pe suflet că dacă începi să-i scoți ochii că muncești și tu, că tu faci, ia mai fă și tu, începe discuția. Eu am învățat-o pe fiica mea un lucru în viața ei să nu spună un cuvânt jignitor la adresa bărbatului ei. Niciodată chiar dacă greșește. Dispare din vocabularul tău boule, nesimțitule, prostule. Dispare din vocabularul tău. Oricât ți s-ar părea de ciudat, orice cuvânt de genul ăsta, sparge ceva, rănește. Cuvântul ăsta e foarte bun care a intrat de curând în limbajul nostru „rănește”. E ca și atunci când te taie cu cuțitul, tot așa este un cuvânt urât. Așa că dacă vreți să vă păstrați relația frumoasă cu soțul dumneavoastră, nu uitați că sunteți egale cu el, dar nu uitați în același timp că și el este sensibil așa cum și tu ești sensibilă și cuvintele urâte pot dărâma cea mai frumoasă iubire din lume.

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.