Cu ochii pe ecran Timp liber

S-a mai dus un biet suflet de artist

A murit și Mircea Albulescu. Mare actor de teatru, de film și mai ales de radio. Spun asta pentru că lui îi plăcea enorm teatrul radiofonic. N-a fost singurul, Octavian Cotescu și George Constantin, de exemplu, erau, ca și el, nelipsiți, dimineață de dimineață, la înregistrările din Strada Nuferilor.

Dar nu despre asta e vorba, ci despre un imens respect față de spectator (sau ascultător, dacă vreți!). Înregistrările de la Radio se făceau dimineața devreme, ca să aibă timp actorii să ajungă la timp, la repetițiile de la teatre. Și repetau, nu glumă. Și ce spectacole ieșeau! Mi-aduc aminte de un tulburător spectacol jucat la Teatrul Giulești (astăzi Odeon), după extraordinarul text scris de Fănuș Neagu, ”Echipa de zgomote”, în care Mircea Albulescu interpreta cu o imensă forță rolul unui angajat de la efecte speciale, care imita sunetele necesare unui film. Hergheliile de pe ecran îi dictau ritmul și îi potențau furia de a fugi, la rândul lui, liber, din acel spațiu sinistru, în care răsuna lugubru vocea regizorului tehnic, care simboliza un ”Big Brother” necruțător. Spectacolul era semnat de Alexa Visarion, cel care a regizat, mai târziu, un film, ”Înghițitorul de săbii”, în care – cred eu – Albulescu a dat întreaga dovadă a talentului său. Un coleg de breaslă spunea că Anthony Quinn a văzut pelicula respectivă și ar fi declarat că îl admiră pe actorul român. Nu știu dacă e adevărat, nici măcar nu știu unde și de ce ar fi vrut să vadă starul american acest film, dar sper că e ceva adevăr în povestea asta pentru că sună bine. Albulescu a avut și păcate (se pare că a turnat la Securitate, iar ultimul număr al revistei ”România literară” din decembrie 1989 publica pe prima pagină un poem dedicat lui Nicolae Ceaușescu.), dar a știut cu eleganță cum să treacă peste ele. Fiind martor, imediat după 22 decembrie 1989 la mini-revoluția din I.A.T.C., am descoperit că studenții, care-și evaluau profesorii, în funcție de implicarea politică, dar și de cea pedagogică (mazilindu-i pe unii cu brutalitate), l-au apărat necondiționat pe Albulescu, vulnerabil, cum spuneam mai sus. Cine n-a trăit acele vremuri, nu va putea pricepe patima care îi stăpânea pe toți. De ce l-au iubit atunci studenții și mai apoi toți actorii tineri? Pentru extraordinara lui bună cuviință, blândețea, generozitatea sa față de parteneri și lipsa oricărei infatuări de vedetă. Stătea de vorbă cu cel mai modest figurant, strecura o glumă de fiecare dată, ca să nu-și domine partenerii, pe care îi numea ”colegi”, indiferent că erau studenți, sau proaspeți absolvenți. A fost un mare actor și un mare domn. Mă bucur că l-am cunoscut și îi compătimesc pe cei care nu i-au văzut măcar o dată pe o scenă privirea hâtră de sub sprâncenele stufoase.

Publicitate