Bombănelile Marinei Editoriale

Reziliez contractul cu Diavolul…

Stiți momentul acela în care orice faci, tot nu e bine?….

Ei, iată, mă aflu fix în acea gaură neagră a neputinței de a întelege cum Dumnezeu să repar ceea ce, fără nicio dorință, am stricat? Vă rog să mă credeți că, deși sunt copleșită de munca la cartea pe care o scriu și de pregătirile pentru noul sezon al emisiunii, de trei zile nu fac decât să citesc si să recitesc ba articolele mele, ba reflectările lor în presă, ba comentariile pline de ură ale celor care au ripostat la editorialul meu. Am citit și-am recitit pentru că am vrut SĂ ÎNȚELEG. Tocilara din mine, cea care devora cărțile și nu concepea să existe vreo problemă la matematică pe care să n-o ducă la capăt,  sau vreo carte pe care să n-o analizeze din scoarță-n scoarță, a vrut să înțeleagă CUM, CÂT și mai ales DE CE a greșit. După lecturi repetate, care mi-au provocat stări alternative de greață, “mea culpa”, tristețe, regret, silă, revoltă etc, am apelat, în final, la un instrument neașteptat. Salvator. Am închis ochii și mi-am imaginat că sunt… supraponderală. Că sunt fix același om, cu același chip, cu același trecut, aceeași meserie, aceleași năzuinți, aceeași dragoste de părinți, copii și oameni în general, doar că sunt …grasă. Nu grasă, FOARTE grasă. Și tot cu ochii închiși, am încercat să “trăiesc” puțin viața unei astfel de femei. Faptul că nu reușește să poarte niciodată rochiile care i-ar plăcea, faptul că lumea în jur se uită chiorâș la ea iar unii ghiolbani chiar o ironizează, faptul că, ori de câte ori se privește în oglindă, oftează , iar când privește spre colegele sale de birou, mult mai suple, oftează din nou. Am încercat să-mi imaginez câtă suferință îi produce orice activitate căreia trupul i se împotrivește și cât de tare o doare, văzând cum bărbatul iubit si caruia nu-i poate reproșa nimic, nicidecum infidelitate, se mai uită lung,  pe furiș, la cate-o asistentă tv sau câte-o copertă glossy… Am stat cu ochii închiși câteva minute bune…. După ce am considerat că am intrat în pielea ( dar mai ales în mintea)  unei astfel de femei, am recitit discursul lui Buhnici și, mai mult, editorialul meu. Și abia atunci AM ÎNȚELES. Am înțeles și nu mi-a căzut bine deloc, caci am înțeles cât de inabilă am fost în a-mi exprima o opinie și câtă confuzie a creat asocierea acesteia cu acea poziție abjectă a necunoscutului mie jurnalist. Și m-am simțit deodată atât de prost față de femeile acelea pe care, fără să realizez, le-am rănit, în dorința primară de a amenda eu însămi, de fapt, o categorie foarte restrânsă a lor – cea a pițipoancelor supraponderale care se imbracă provocator de indecent. Dar nu, n-am punctat suficient de clar aceast lucru. 

 Și iată cum eu, cea despre care aveam părerea că nu știe să facă rău, a răscolit, folosind o mână de cuvinte, sufletele atât de sensibile la acest subiect, ale unei categorii de femei pe care mintea mea, de fapt, o exclusese. 

    Știu că acest nou editorial al meu le va părea unora un semn de slăbiciune. Alții îl vor ignora, căci el le taie dreptul de a mă mai lovi. Eu cunosc foarte bine lectia orgoliului și nu doresc să-i devin acestuia sclav. “Orgoliul poate conduce la autodistrugere” – spunea scriitorul antic Esop. De aceea mi se pare firesc nu atât să mă justific ( pentru că, “qui s’ excuse, s’accuse”), cât să-mi cer iertare față de acele femeile plinuțe care au fost atât de afectate de poziția mea insuficient cântărită. Da, am reacționat la atacarea jurnalistului Buhnici fără a mă concentra prea mult pe spusele lui ( recitindu-le, am realizat dezastrul!)! ci fiind pur și simplu revoltată că un ziarist a fost amendat pentru exercitarea dreptului la propria opinie. Am fost, așa cum am spus în acel blestemat editorial, OARECUM  “avocatul diavolului” ; și iată că diavolul m-a ademenit în mlaștina sa…

      Regret panta dramatică pe care a luat-o un subiect pe care-l consideram minor. Mi s-a părut chiar de nebăgat în seamă, în aceste vremuri care apasă cu atâta greutate pe viața românului. Astăzi am găsit însă răgazul să meditez la tot ceea ce am scris și MI s-a scris și am realizat că subiectul nu e deloc minor. Că face atingere sufletului omenesc, cel mai sensibil univers cu putință. Am anunțat, așadar, diavolul că reziliez contractul cu el, că-i cer daune morale pentru că m-a sedus și , ca să închei simetric cu însuși motivul acestui editorial : îmi cer iertare pentru rănile provocate involuntar. Acest cuvânt am să vă rog să îl rețineți : INVOLUNTAR. 

P.S. Nu voi mai glosa pe acest subiect. Voi continua să coordonez  Campania lansată, care nu este nicidecum o răsucire a cuțitului în rana produsă femeilor plinuțe, ci este însuși felul meu de a-mi lua revanșa față de ele, adunând sfaturile unor oameni cu ( o altfel de)  greutate, adresate lor, spre binele lor. Cu toată prețuirea  față de toate acele persoane,  cărora  greutatea nu le-a eclipsat frumusețea sufletului.

 

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : NATURALIS SOMNCONTROL

5 comentarii

Click aici pentru a spune ceva frumos

Dă-i un răspuns lui „Diavolul m-a ademenit în mlaștina sa…” - 📰 newsflash Anulează

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.