Vorbesc acum in calitate de mamă. De mamă de băiat. De mamă de potențial soldat, aproape de a fi școlit pe repede-nainte să tragă cu pușca și aproape de a fi trimis, mai apoi, în calotate de “carne de tun”, să-și apere țara. Nu știu încă și nici nu am indicii, care va fi situația tinerilor noștri care lucrează pe-afară ( cazul lui Victor), căci, după cum bine știți, destul tineret respiră prin alte țări și nu cred că perspectiva de a înlocui tastele calculatorului cu trăgaciul puștii îi va trage pe aceștia spre țara mumă…
M-a întrebat cineva, așadar, ce părere am, în calitate de mamă de băiat, despre toată tevatura asta. Dacă mă întreba până acum câțiva ani, aș fi spus sus și tare, cu elanul patriotard ce mă caracteriza odinioară : “Da, un bărbat adevărat trebuie să treacă musai și prin armată!. Și nu e numai o datorie a sa de român – să fie pregătit să-și apere țara – ci și o etapă necesară în maturizarea sa. E nevoie, oare, de demostrații la tablă, pentru a admite că tinerii bărbați ai zilelor noastre stiu orice, mai puțin să fie curajoși, ordonați, punctuali, rapizi, organizați? Pe vremuri, asta era treaba armatei. Si chiar dacă îmi amintesc că ȘI mamele acelor vremuri strâmbau din nas și se nelinișteau când odorul li se apropia de momentul Concentrării ( ba unele se dădeau peste cap pentru a-și transforma feciorul în “inapt” cu patalama!) mai toate sfârșeau prin a admite că , după cele nouă luni ( respectiv, un an și jumătate) băiatul care le plecase de-acasă să facă armata, li se întorcea, tot acasă, deja bărbat. N-am trecut prin această experiență ( stagiul militar obligatoriu s-a desființat înainte ca feciorul meu să devina potențial candidat) , însă depun mărturie că amintirile din armată ale colegilor mei de generație ( la început dramatice, mai apoi relaxate și amuzante) i-au insoțit apoi toată viața, iar prieteniile cele mai trainice tot acolo, în armată și le-au dobândit.
Desființarea stagiului militar obligatoriu a fost primită cu ușurare de către părinții de băieți și cu destule rezerve de către cei ce nu vedeau în asta chiar un lucru bun, admițând că da, armata trebuie reformată, dar în niciun caz desființată. Dar, pentru că “a striga contra curentului” nu a fost niciodata productiv, cei din urmă și-au înghițit crezul, gandindu-se că, până la urmă, la câte lucruri bune ale Trecutului au fost aruncate la gunoi, ce mai contează unul in plus.
Și iată că anii au trecut, Planeta s-a inflamat, prin jurul României miroase a praf de pușcă , iar războaiele altora, niciodată ale noastre, mai adaugă un motiv de frământare pe lista și așa greu încercatei noastre țărișoare. În contextul unor manipulări care mă înspăimântă, căci le deslușesc cumva motivațiile ascunse, mai-marii noștri, cei “de la butoane”, încep, iată, să se întrebe dacă nu cumva e momentul ca tinerii noștri să fie scuturați de prin birouri, cluburi și din interminabilele dialoguri cu device-urile, si să fie trimiși din nou să învete a-și apăra țara. Da, țara asta, pe care, dacă ar putea, 90 la sută din ei ar lăsa-o în urmă făra niciun regret! Să le dăm bani, să-i cointeresăm, dar să-i trimitem să învețe a omorâ dușmanul : cineva trebuie să folosească, la o adică, tehnica militară pe care o tot adunăm prin șofonierul național și cu care ne pregătim să luptăm, dac-o fi să fie, cu dușmanul, real sau virtual, cum o fi el!
Militarii României – cei adevărați, cu școală – sunt , majoritatea, niste pensionari venerabili, preocupați mai degrabă de oscilațiile pensiilor lor, decât de siguranța fruntariilor țării. Iar restul lumii ( civilii) îndobitocită de manipulări și dezonformări pe toate planurile, murmură satisfăcută în barbă: “-Să nu ne facem griji! Pe noi ne apără NATO!” …NATO, neNATO, cei de la butoane nu par a fi foarte convinși că trebuie să ne lăsăm apărați de alții și pregătesc, după cum se vede, plecarea la oaste, contra cost, a feciorilor noștri. Spun Ai NOȘTRI, și nu ai lor, căci de va fi să devină lege, veți vedea cine va îmbrăca haina militară. In niciun caz fiul lui X sau nepotul lui Y. Pentru că aceștia, mai mult ca sigur, vor fi declarați inapți. Căci așchiile nu sar departe de trunchi.
Revenind la întrebarea ce mi-a fost pusă… Voi răspunde la ea, însă numai după ce-mi vor răspunde conducătorii țării la o altă întrebare – “la schimb” : de ce fiul meu a trebuit să-și caute împlinirea profesională și mulțumirea sufletească prin străini și nu în țara lui, pe care l-am învătat, in copilărie, s-o iubească din tot sufletul și care iată , ajungand pe mâinile LOR, a celor de mai sus, nu mai seamănă deloc cu ceea ce-a fost candva. Dați-ne țara înapoi si ne vom trimite fiii s-o apere, cu prețul vieții lor!
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : CARMOL FLU
Comentează