Bombănelile Marinei Editoriale

Piatra lui Andrei

Nu știu de ce vă spun toate astea. Nu am povestit nimănui întâmplarea de mai jos, iar piatra aceasta strălucitoare stă în vitrina mea din sufragerie de câțiva ani buni, fără să trebuiască să dau cuiva vreo explicație. Nici n-am vrut, dar, slavă Domnului, nici nu m-a întrebat nimeni. Și asta pentru că piatra, deși strălucește, nu atrage atenția în mod special ; în vitrină stau, de-a valma, amintiri dobândite de mine în împrejurări diferite : cărți pe care le-am scris, șampania promoțională a Domnișoarei Mușețel, serviciul de cafea chinezesc, cumparat de mama “pe sub mână”, pe când aveam vreo 10 ani și dăruit mie în ziua nunții, apoi trofee, dăruite de colegii mei, în fine, o puzderie de flecuștețe aduse de prin călătorii și..piatra cu pricina. O “floare de mină”. Știu că se numește așa, pentru că tata e din Apuseni, și când eram mică, adunase o astfel de colecție care strălucea în casa noastră – culmea! tot în vitrina din sufragerie. Frumoasele minerale aveau și nume, iar tata mă punea des să repet: ăsta e stibnit, asta – galenă,asta- baritină iar ăsta e un cuarț. Cuarțul era tare frumos și strălucea al naibii de tare, iar eu, în sinea mea de copil naiv, îmi spuneam că suntem tare bogați, dacă avem astfel de pietre prețioase în casă!
Dar să revenim la piatra mea. Nu mă pricep, dar cred că este tot un cuarț, sau măcar un verișor de-al lui. Însă felul în care l-am dobândit este absolut special.

Cu ani în urmă, când abia prinsesem gustul navigatului pe internet, nu eram foarte atentă la detalii de genul : data publicării unui articol, data postării unui comentariu etc. Mi-a atras atenția, la un moment dat, un comentariu la un interviu cu un român care făcuse, pe jos, înconjurul lumii, sau ceva în genul ăsta. Urmau câteva zeci de reacții ale cititorilor, printre care una semnată “Andrei, 12 ani”. Andrei își exprima, ușor stângaci dar cu mult suflet, dorința de a vedea și el lumea, precum eroul interviului. Invoca însă o problemă de sănătate care deocamdată îl imobilizase la pat – un accident la picior sau cam așa ceva ; v-am spus că nu eram atentă la detalii, nici măcar nu observasem că mesajul fusese postat cu mai bine de un an în urmă. Puștiul se declara un mare fan al lui Jules Verne și al lui Jacques Yves Cousteau și povestea cum începuse, de vreo doi ani, să strângă bănuț lângă bănuț, pentru marea și multvisata călătorie a vieții sale. Mai anunța,iată, că este gata chiar și să “pună la bătaie”, în acest scop, colecția de flori de mină, primită de la bunicul său, înainte ca acesta să moară. Urma semnătura și numărul de telefon. Considerând că subiectul ar putea fi unul drăguț pentru una din emisiunile mele, m-am decis să-l caut pe băiat. Vreo două zile nu mi-a răspuns nimeni. A treia zi, la capătul celălalt al firului am auzit vocea unei femei. Am cerut cu Andrei.A tăcut câteva clipe. M-a întrebat cine sunt, i-am răspuns, m-a recunoscut apoi și după voce. Evident, mă știa de la televizor. Am simțit că ceva nu e în regulă. După ce și-a căutat vădit cuvintele, femeia mi-a spus că nu pot vorbi cu Andrei. Pentru că Andrei a plecat… “- Vaaai,ce bine! A reușit să plece în călătoria multvisată!” – am gafat fără să știu, bucurându-mă sincer pentru visul împlinit al unui copil pentru care simțisem de la început o inexplicabilă simpatie.. “- Nu, doamna Marina…Andrei a plecat dintre noi. Boala i s-a agravat, și-a pierdut mai întâi piciorul, apoi a făcut numeroase alte metastaze și..iarna trecută l-am îngropat”. În acel moment, glasul femeii s-a preschimbat într-un plâns hohotit, căruia nu m-am priceput să-i pun capăt..Nodul în gât mi-a migrat și mie, sub formă de lacrimă, în colțul ochiului..Cred că eram ușor caraghioase : două femei care nu s-au vazut niciodată, lăcrimând la două capete de fir, una din ele neștiind nici măcar cum arată copilul despre care vorbeau..
Bref..nu vreau să vă încarc cu detalii. Cert este că a doua zi, la insistențele mamei lui Andrei, am făcut un drum până în Drumul Taberei. A ținut să-mi arate camera băiatului, lucrușoarele lui, nemișcate vreme de peste un an. Se crease o stranie complicitate între noi, nu am înțeles nici acum de ce ; dar, ca mamă, mă simțeam solidară cu durerea ei…La un moment dat, a scos de sub patul băiatului o cutie de carton, legată cu un elastic. Înăuntru, împachetate fiecare în câte-o foaie, de ziar, erau așezate frumos cele câteva flori de mină, despre care scrisese băiatul. În mintea lui, ele erau “pașaportul lui spre lume”, rămas iată, sub un pat al nimănui, într-o cutie de carton, legată cu elastic…
Pe drumul spre casă simțeam cum mă frige în buzunar cuarțul pe care mama lui Andrei a insistat să-l iau ca amintire. “Să vă rugați pentru el, doamna Marina, să-i fie bine acolo unde este, că tare mult s-a chinuit aicea, jos!..”.
De atunci, ori de câte ori îmi cade privirea în vitrina din sufragerie, pe “piatra lui Andrei”, mă întristez adânc și simt brusc că nu-mi ajunge aerul. Și nu-mi trece decât după ce-mi îmbrățișez copilul și-i așez un sărut tăcut, pe frunte…

image

 

2 comentarii

Click aici pentru a spune ceva frumos

Lasă un răspuns la Diana Macovei Anulează

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  • Am plans si eu pentru acest inger intre stele de cuart….nu.am sa inteleg si accept niciodata asa ceva…

  • foarte interesanta poveste. poate e fericit si ajunge si la el in ceruri aceasta scrisoare, mai ales ca piertricelele sunt pastrate intr-un loc frumos!

Uscatoare rufe