banner marshal garden
Copii și tineri Nu mai sunt copil!

Pentru prima mea iubire

Septembrie, 2013

Ultima primă zi de liceu… Nu mi-a trecut prin fața ochilor filmul vieții mele – cum se întâmplă în serialele turcești – dar mi-a readus emoția căreia, trebuie să recunosc, i-am dus dorul. Sentimentul de „nou” l-am cules mereu din diverse situații dar prima zi ca boboacă a fost extenuantă: nume, chipuri și priviri noi.

Oh, privirile! Unele condimentate cu ură de la început, altele curioase sau intrigante, ba chiar și o urmă de îndrăgosteală am zărit. Mereu mi-am zis că celor din urmă – alea îndrăgostite – nu le voi răspunde. Poate doar un flirt mic și nevinovat. Nu mi se pare de durată o relație cu cineva din aceeași școală, mai ales că cei din generația mea preferă aventurile. Niciodată nu m-am așteptat să găsesc prințul pe ponei pe holurile liceului, am sperat să găsesc un băiat care, chiar și trei zile dacă am fi împreună, să mă adore. Și cum în orice clasă există un bad boy, al meu a fost mai rău decât credeam. Însă ochii ăia verzi care mă privesc pe sub gene, cum zice Randi, parcă sunt gata de război. Toți îl văd fițos, pretențios, arogant… băiatul de neatins. Una se așază la el în poală fără nicio rușine, cu alte 5 vorbește prin mesaje. Pe una – mai multe de fapt – o place pentru fizic, pe alta pentru stil iar pe mine… Nu prea îndrăznește să o facă deloc. Nu știu de ce mai îmi bat capul cu el, nici măcar nu e genul meu!

rosseE cam frig în seara asta! Cine m-a pus să-mi iau doar un fular?!? Opss… Până acum nu mi-am dat seama că sunt singură pe stradă. Ok, Rosse, mai sunt doar câțiva zeci de metri până la metrou, sigur mai e vreun coleg de-al tău pe aici. „ Hey! ”. Oh, nu! Îmi retrag cuvintele, vreau să merg singură! Ce să fac?!? Îi spun „ Bună ” și tac. „ Bună! ”. Dar nu am putut să mă abțin așa că l-am întrebat: „De ce mergi pe jos? Dacă nu ai bani de taxi, îți dau eu! ”. Trebuie să învăț să mă abțin, doar că pe oamenii pe care nu îi suport îmi e greu să îi scutesc de câteva replici acide. Spre surprinderea mea a zâmbit, mi-a spus că m-a văzut singură și a zis să mă însoțească până la stație. Ok… Ciudat! Nu prea știam cu ce să-l iau la mișto: mașini scumpe, haine de lux, fete… în cele din urmă am vorbit despre muzică. Dean Martin, Frank Sinatra, Elvis, prietenii lui, cică. Nu l-am crezut, evident, dar când a început să-mi fredoneze câteva versuri cu atâta pasiune… În fine, tot enervant era! A mers chiar și cu metroul pentru mine în seara aia. Apoi, următoare seară, și cea de după și… uite așa am devenit prieteni. Nu, nu! Am greșit. Uite așa am început să-l agreez. Într-o noapte mi-a trimis un mesaj, i-am răspuns; a urmat altul și altul și apoi m-a invitat la film… Nici eu și nici el nu se aștepta să accept. Probabil mai avea 5 rezerve dar, ca să-i fac în ciudă am zis „da”. Era chiar drăguț uneori. Mai ales când se chinuia să-mi tragă scaunul, să deschidă ușa, să nimerească dulciurile mele favorite. Mai vorbeam din când în când prin mesaje, iar pe 14 februarie m-a invitat la film. De data asta am acceptat din plăcere și cu puține emoții. Seara, în jurul orei 19, mi-a dăruit un trandafir roșu cu fundiță și o punguță drăgălașă cu ursuleț. A spus că a vrut să aducă puțin din atmosfera de Valentine’s Day, nimic mai mult. Puțin, puțin dar eu m-am îndrăgostit! Nici nu știu când! La prima vedere, la a doua privire ucigătoare sau în fiecare zi de când îl cunosc. Câteodată, când mă gândesc la toți acești ani și la tot ce am făcut împreună îmi doresc să am un cufăr cu amintiri ca să nu pierd niciuna. Obișnuiește să-mi trimită zilnic rosse-1mesaj de „Bună dimineața!” și „Noapte bună!” însă, odată, o micuță ceartă l-a determinat timp de o ora să-mi trimită câte o scurtă declarație de dragoste în fiecare minut… 60 de mesaje care au dus și la unul siropos din partea mea. Recunosc, aș putea fi și eu mai romantică dar nu vreau să devină o competiție, așa că îl las pe el să mă răsfețe. Nu am cum să uit zecile de ore în care mi-a cântat ca să mă facă să zâmbesc ori să mă adoarmă, miile de mesaje, clipuri și poze, serile când apărea în fața casei cu mâncare și dulciuri, cuvintele inventate de noi, ziua când a făcut un cont de Tumblr unde posta câte un mesaj de iubire, când a gătit cu cele două mâini stângi niște burgeri grozavi și… Oh, cea mai frumoasă surpriză a fost când a venit după mine la mare. Abia se întorsese din Turcia și l-a „forțat” pe tatăl său să conducă până m-am trezit cu un băiețel enervant pe capul meu. Într-o dimineață am găsit printre frunzele maronii din curte un bilet pe care scria: „Bună, inimioară! Du-te la Bazilescu la metrou”. Evident că în 3 secunde mi-am luat pelerina și am plecat căutând un alt indiciu. M-am uitat pe toți stâlpii dar, nimic. Râzând, conductorul a venit la mine și m-a întrebat daca eu sunt fata căreia un nebun i-a tot lipit bilețele și a stricat oglinzile de la metrou. Aparent, toți trecătorii au asistat la joculețul nostru și chiar m-am împrietenit cu câțiva. La sfârșitul „călătoriei” l-am găsit așteptându-mă nerăbdător de vreo ora, cu un buchet mare de trandafiri. Nu, nu era într-un genunchi și nici nu avea inel. Doamne ferește! A, și a mai fost odată când… Știți ce? Lăsam pe data viitoare.

„Noi doi ne-am întâmplat neprevăzut” – pentru că o lună și un soare s-au întâlnit pe același cer și s-au iubit etern. Și, orice s-ar întâmpla, nimeni nu va avea o poveste ca a mea. Sfârșit!

Octombrie, 2016

 

 

Femei de 10 pe Facebook