banner marshal garden
Declarație de dragoste Femei de 10

Pe canapeaua lui Freud

Concurs cu premii în cărți pentru cel mai bun răspuns

MOTTO. În fiecare număr am să reproduc o întrebare a mea și răspunsul Liei Faur, rugându-le pe femeile de nota zece din țară să-mi comunice ce anume ar fi răspuns ele la acea întrebare.

Iată întrebarea și răspunsul pentru a XIV-a ediție a concursului:

 – Ai explicat ceva foarte greu de explicat în legătură cu graviditatea. În special fraza „Plăcerea împreunării se prelungeşte în făt, care va reprezenta, în ochii mamei, imaginea acuplării fericite” defineşte subtil modul cum femeia sintetizează, în reprezentarea ei, dragostea şi finalitatea dragostei.

Mi-e teamă, totuşi, că înfrumuseţezi realitatea. Nu cumva în relaţia femeie-copil-bărbat se dezvoltă şi o mai puţin idilică luptă pentru… putere?

Cu ani în urmă, în trenul de noapte care mă ducea la Petersburg, am ascultat lunga şi patetica confesiune a translatoarei mele, E.M., exasperată de faptul că soţul ei nu mai avea ochi decât pentru fetiţa lor de şapte ani, Ludmila. E.M. era geloasă, se simţea exclusă din propria ei familie şi suferea de singurătate. N-o să fac, cu cinism, presupunerea că E.M. inventase toată povestea numai ca să-mi atragă atenţia asupra ei, dar am să te rog să-mi răspunzi la mai multe întrebări. Între mamă şi copil poate să apară şi o asemenea rivalitate? Asta se întâmplă doar atunci când copilul este o fetiţă? Unde e devotamentul absolut al mamei faţă de copilul ei, despre care am tot citit, atunci când femeia şi viitoarea femeie intră în concurenţă?

Judecând pur teoretic, pentru că eu nu sunt, după cum ştii, femeie şi nici nu am copii, îmi dau seama că naşterea unui copil schimbă inevitabil, într-un fel sau altul, raportul de forţe dintr-o familie. Ce simte o femeie după ce devine mamă? Că nu mai are nevoie de bărbat (care şi-a încheiat misiunea)? Că prezenţa lui este inoportună? Că are nevoie mai mare ca oricând de el? Că există riscul ca bărbatul să-l placă mai mult pe copil decât pe ea? Că în această eventualitate ea este aceea care ar deveni inoportună? Etc. Etc.

 

  – Am vrut să ai o imagine cât mai complexă despre femeie şi am interiorizat toate informaţiile primite din exterior, plus cele intime, pentru a ţi le reda, în felul meu. Îmi spui că înfrumuseţez realitatea, da, aşa cred că fac, dar aşa e realitatea mea. Nu neg că viaţa e îmbâcsită adesea de cele mai josnice gesturi umane, le văd în jurul meu, sufăr pentru toate femeile cum aş suferi pentru mine, le înţeleg foarte bine şi nu le judec cu uşurinţă. Nu este simplu să fii femeie, nu este destul să te naşti cu sexul feminin, ai de luptat pentru condiţia ta şi cu fiecare izbândă devii mai femeie. Maternitatea este o provocare, mai cu seamă pentru cele care îşi iubesc prea mult propriul trup. Naşterea unei fetiţe, care va creşte şi va întruchipa toată frumuseţea vârstei tale de acum, te poate face să suferi; nu spun că le înţeleg întrutotul pe aceste femei, dar simt înlăuntrul meu urme ale unei asemenea gelozii în anumite momente în care mama uită că trebuie să se comporte ca o mamă şi nu ca o concurentă a fiicei sale.

Există femei care îşi studiază corpul cu minuţiozitatea unui entomolog, se privesc mereu în oglindă, îşi verifică pielea în mod obsesiv şi nu vor să rămână cu niciun preţ însărcinate. Se consideră atractive doar dacă au pielea întinsă, lipsită de riduri sau vergeturi. Le privesc pe celelalte cu prefăcută sau sinceră condescendenţă şi suferă cu fiecare an care trece. Unele îşi construiesc un chip care, cu timpul, devine caraghios, inexpresiv şi nu renunţă la a-şi „zugrăvi” obrazul în nuanţele tinereţii nici când au optzeci de ani. La polul opus, infertilitatea, pentru cele care doresc să devină mame şi reuşesc cu greu sau nu reuşesc niciodată. Pentru a-mi explica măcar în parte sentimentul unei astfel de femei, îmi voi aminti perioada în care nu eram mamă, dar îmi doream foarte tare acest lucru.

Nu simţeam că maternitatea ar contribui în vreun fel la statutul meu de femeie, ci doar că vreau să am un copil cu bărbatul iubit, exact ca o continuare a orelor de dragoste. După câţiva ani, pe lângă acest sentiment, începusem să privesc femeile cu copii şi simţeam că îmi lipseşte ceva, că nu sunt completă. Doream să trăiesc şi eu bucuria pe care o vedeam în ochii unei mame şi entuziasmul pe care îl afişa în situaţii dificile.

Femeile care au copii devin mai responsabile şi mult mai curajoase, seamănă foarte mult cu animalele de pradă, cu leoaicele, de exemplu. Îşi apără puiul şi devin agresive faţă de oricine ar atenta câtuşi de puţin la integritatea acestuia. A nu avea parte de această experienţă, cu toate că ţi-o doreşti, e o mare suferinţă. Ai un organ amputat, cu atât mai dureros cu cât nu se vede. Unele femei înfiază copii, dar sentimentul nu cred să fie acelaşi. O naştere nu este uşoară oricum ar fi, pe cale naturală sau artificială, dar când îţi este arătat copilul ce a ieşit din tine, care are trăsăturile tale şi ale bărbatului tău, ai siguranţa creatorului asupra creaţiei sale, şi încă mai mult. Îţi regăseşti părţi ale corpului şi ale sensibilităţilor tale în el, mâinile lui seamănă bine cu ale tale, semnul de pe obrazul drept îl ai tu, îl are şi el, copilăria lui îţi aminteşte de tine copil; asta doar în cazul unei sarcini fireşti.

În cazul unui viol, trebuie să fie dramatic să trăieşti sentimente contradictorii: copilul care se va naşte este şi o parte din tine, nu doar din el, apoi creşte în tine, rămâne cu tine; metaforic, ca o rugăciune la căpătâiul unui nemernic.

Revenind la întrebarea ta din urmă, poate că în subconştient mi-am dorit un băiat pentru a nu mă pune în competiţie cu o fată. Mă gândeam adesea cum voi fi răsfaţată de doi bărbaţi, pentru că eu asta cred, femeia care are un băiat trebuie să şi-l crească aşa cum şi-ar dori ea să fie bărbatul ideal. Să-i sensibilizeze partea feminină, să-l înveţe să vadă frumuseţea reală a femeii, pentru că de cealaltă latură se va ocupa bărbatul.

Explicată psihanalitic, dorinţa de a-ţi educa fiul într-un anume fel este o replică la adresa mamei soţului, adică să-i arăţi tu ce înseamnă un bărbat bine educat de o femeie. Nu este cazul meu, dar îmi explic atitudinea pentru a nu fi acuzată de vechea dispută dintre noră şi soacră.

Un copil poate antrena concurenţa dintre părinţi doar în raport cu imaginea fiecăruia despre ce înseamnă să fii părinte. De ce să-ţi doreşti o fetiţă? Poate pentru că vrei să-i transferi ei nerealizările tale ca femeie. Sau, poate, vrei să repari anumite greşeli prin educaţia pe care i-o vei da, sau vrei să-i oferi tot ceea ce ţi-a lipsit ţie în copilărie.

Dacă vrei un băiat, este pentru a-ţi arăta forţa şi, cunoscându-mă, ştiu sigur că asta a stat la baza dorinţei mele de a da naştere unui băiat. Cred că e dorinţa mea din copilărie, de a face lucruri incredibile, de a demonstra că pot fi şi fată şi băiat. În Antichitate, mamele îşi trimiteau copiii la luptă în încercarea de a-şi sprijini sau egala bărbaţii, mă tem că asta aş fi făcut şi eu, chiar dacă detest războiul şi sacrificiul uman.

Dacă luăm „cazul Ludmila”, poate că tatăl dorea să repare o anumită disfuncţionalitate în relaţia sa cu E.M., sau, cine ştie, în subconştient încerca să-i ofere soţiei un motiv pentru a fi „victima” fericită a tandreţii lui Alex Ştefănescu, în trenul de noapte către Petersburg.

Un copil ar trebui să apropie un cuplu, nu să-l despartă. Dar sunt multe motive pentru care un părinte ar deveni dominant în creşterea şi educarea copilului. Ar trebui să recurg la explicaţii psihanalitice şi teamă mi-e că m-aş simţi, din nou, ca la o şedinţă pe canapeaua lui Freud, sau însuşi Freud!

 

Etichete

Femei de 10 pe Facebook