Best seller Timp liber

Octavian Ursulescu : “Marina Almășan, la doctor cu noi și cu țara”

 

 

Din activitatea mea de jurnalist, începută încă de pe băncile liceului, cu colaborarea la ”Scânteia tineretului”, și care practic nu s-a încheiat nici o clipă până azi (cea de prezentator fiind adiacentă) păstrez amintiri luminoase. Cea mai onorantă fiind rubrica permanentă din prestigiosul săptămînal de cultură ”Contemporanul”, în care semnam alături de nume reputate și unde fusesem ”racolat” de directorul George Ivașcu. Acolo am întâlnit-o pentru prima oară, la sfârșitul anilor 80, pe Marina Almășan, tânără, frumușică, zglobie, probabil venise pentru o colaborare, ea ne-ar putea spune mai bine. După 1990 a devenit o adevărată vedetă a televiziunii publice și am fost adesea invitat în emisiunile ei cu audiență mare, în special ”Ceaiul de la ora 5”, pentru ca apoi să fim umăr lângă umăr, numeroase ediții, în minunatul ei proiect (”îngropat” de TVR, ca multe altele…) ”Festivalul național al cântecului de dragoste”. În toate aceste ocazii am cunoscut-o drept spontană, adesea spumoasă, riguroasă, conducându-și cu autoritate și profesionalism echipa. Dar nu bănuiam că în spatele experimentatului om de televiziune se ascunde și o scriitoare dotată cu har autentic. Am descoperit-o în această postură la cele câteva lansări ale volumelor ei la care am putut ajunge (la cea de față n-am de ales, va trebui să fiu prezent!), cu atât mai mult cu cât era vorba de cărți de călătorie în țări unde ajunsesem și eu, regăsind în paginile acestora imagini și secvențe familiare.

Acum însă – iată că după această lungă și necesară introducere ajung în sfârșit la subiect! – este vorba de altceva. Sau, dacă vreți, tot de călătorii, dar prin meandrele vieții de zi cu zi, cu neliniștile noastre, durerile, angoasele, bucuriile (tot mai rare), întrebările (fără răspuns, adesea) împărtășite cu noi, cititorii. O carte ce se adresează în primul rând omului simplu, debusolat și bătut de vânturi în această tranziție fără sfârșit, căruia în 1990 i s-a promis o viață mai bună, dar aceasta, pentru mulți, va veni doar în Ceruri…O carte scrisă cu mult curaj (ocolit cu abilitate, îndeobște, de persoanele publice, mai ales de cele înregimentate în posturile publice de radio și TV), cu amintiri, mult adevăr, felii de viață în care ne regăsim cu toții, sfaturi de urmat, proverbe explicate pe înțelesul tuturor, cu amintiri de familie, duioșie, tandrețe și aducând, recunosc, o lacrimă în colțul ochilor inclusiv aceluia care scrie aceste rânduri. Marina Almășan, spre cinstea ei, este neiertătoare cu ticăloșia și fățărnicia semenilor, niciodată resemnată, dar face ca lectura să fie agreabilă grație umorului ce n-o părăsește nici o clipă. Cu adevărat superbe sunt capitolele intitulate ”Eu și cele două Românii” și ”România dindărătul României”!

Se înțelege, emoționante sunt, îndeosebi pentru cei care au trăit acele vremuri, relatările autoarei legate de tot felul de lucrușoare și obiceiuri ce făceau parte, cândva, din viața noastră de zi cu zi. Sigur că aici este vorba și de nostalgie, dar să nu uităm că e plin de flori din plastic și azi, la restaurante și hoteluri! Tradiția covoarelor pe pereți nu ținea nicidecum de comunism, era veche de când lumea, îmi aduc aminte că și noi am avut ceva asemănător, de care prindeam cu ace de gămălie fotografii și diplome. Cât despre jocurile copilăriei, vor fi dispărut mai toate, dar erau totuși JOCURI ÎN AER LIBER, nu butonate pe console sau telefoane: șotronul (cum arăta trotoarul din fața casei, fetele îl brăzdau cu creta!), ”Joacă, joacă băiete” (că ”ești frumos ca un castravete”!), ”Ora 1 a sosit” (vai mie, acesta ar fi interzis azi de autoritățile vigilente, corecte politic – ce prostie! – fiindcă acela care ”nu venea” era…”omul negru”!), țurca, ”țările” (lecție de geografie), ”gioale”, ”capace”, rișca sau oina noastră națională, care e de fapt strămoșul baseball-ului, care a devenit și sport olimpic. Și americanii, și alte popoare au avut mileuri, pești din sticlă și alte obiecte uitate azi, dar nu se rușinează cu ele, cu trecutul lor, la o adică, nu-și bat joc de ele, implicit de părinții și bunicii lor, așa cum fac la noi persoane care n-au prins acele vremuri și care sunt lipsite de o elementară empatie. La noi sportul național este bășcălia ieftină, de aceea suntem unde suntem. La un moment dat, autoarea face o paralelă între Mireille Mathieu (aș putea adăuga, intrându-mi în rolul de critic muzical, zeci de alte nume de artiste adevărate) și Madonna. Dar Mathieu era cântăreață, și încă una foarte bună, cu voce impresionantă, pe când Madonna (”Regină a muzicii pop”, ce blasfemie!) sau Lady Gaga, de pildă, sunt produse comerciale, la care kitsch-ul este la tot pasul, în ciuda unor reușite reale. Dar și în muzica ușoară acesta pare a fi viitorul (vezi averile de miliarde ale unor rapperi), în care talentul sau înzestrările vocale și componistice nu mai contează nicidecum, ci doar publicitatea deșănțată, scandalurile, exhibiționismul, agresivitatea, vulgaritatea…

Sunt foarte multe capitolele din această carte ce mi-au mers la inimă, între care cel referitor la ”romgleza” de baltă. Aș adăuga adoptarea greșită sau insistentă a unor termeni străini ce ne rănesc auzul și retina, utilizați într-o frenezie inclusiv în mass-media: ”aplicat” (nu ne mai înscriem, nu ne mai depunem dosarul, ci ne…aplicăm, ca pe perete), ”locație” (n-are rost să mai trimit la DEX, am obosit) sau ”tribut” (pe care-l plăteam turcilor, se mai chema și haraci – în limba română există frumosul ”omagiu”, dar cine mai vorbește această limbă în țara noastră? Chiar că sunt absurd, zău așa!).

Cineva poate crede că și această mică prefață vine din partea unui nostalgic. Nu sunt ipocrit, am spus-o public și o repet, au fost multe lucruri extraordinare, îndeosebi în cultură, înainte de 89, pe care le ignoră sau le ironizează tocmai cei care nici nu le cunosc. E necesar un echilibru și o corectitudine în judecăți, toleranță, înțelepciune, pe care le găsim din plin în cartea de față. În final, legat tot de un capitol foarte incitant, o observație pe care o fac de fiecare dată la volan: ați văzut câți și mai ales câte (fără supărare, doamnelor!) traversează strada cu telefonul la ureche sau, și mai grav, cu ochii pe ecranul acestuia? Oare ce o fi atât de important exact în acele câteva momente, ce cataclism o interveni undeva pe Terra, ce afaceri impun chiar atunci neglijarea unei eventuale precauții? Nu o dată sunt, întrebat, cu mirare și dezaprobare, de parcă aș fi un extraterestru: cum, n-ai Facebook? Nici Whatsapp? Nu, n-am, nu vreau să am, nu mă interesează imaginile cu pisici, căței, de la plajă, cu cafeaua în pat, în ținute lejere, cu buze țuguiate sau limba scoasă, nici poze de la întâlniri cu prietenii sau de la evenimente, am alte lucruri mai importante de făcut în anii ce mi-au mai rămas din viață. Să citesc, să merg la spectacole, să călătoresc, să pescuiesc, să-mi îngrijesc grădina (campion mondial la fragi, alune și floarea-soarelui!), să am grijă de mama, să scriu (nu numai prefețe!), îndeosebi la revista ”Actualitatea Muzicală” a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, unde sunt redactor din 1990. Într-un cuvânt, SĂ TRĂIESC. Citiți această carte și veți înțelege de ce este atât de importantă fiecare clipă din viața noastră…

 

Octavian URSULESCU