banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

Oare cum se simt oamenii răi?

 

Întotdeauna m-am străduit să fiu un om bun, să nu alung niciodată mila și compasiunea din mine, să mă bucur atunci când am reușit să ajut pe cineva, să-i influențez viața în bine sau măcar să-i alung încruntarea sau tristețea de pe chip. Le-am considerat victoriile mele și în fiecare seară, înainte de culcare, mi-am făcut un obicei din a recapitula lucrurile bune cu care îmi închei ziua, dar mai ales faptele bune îndreptate spre ceilalti. Când nu-mi prea ies la socoteală, adorm cu tristețea sub pernă…

Sunt mulți oameni răi sub soare.  Sunt atât de mulți și în jurul meu, încât aproape că-mi place să-i așez sub lupă și să le studiez mecanismul. De multe ori, simt că le-aș înfige un ac în spinare și i-aș priponi într-o vitrină, la  Antipa, sugerându-le ghizilor din muzeu să zăbovească, cu grupurile, în fața acesteia, povestindu-le celor mici și mari despre oamenii răi, despre alcătuirea lor și despre cum nu trebuie să fie niciodată ca ei. 

M-am întrebat, de multe ori : oare cum se simte un astfel de om rău, un om care face rele sau, mai precis, care le face rău celor din jur. Căci acesta mi se pare a fi RĂUL suprem : cel îndreptat către seamănul tău. Aproape că mă lasă rece faptul că un oarecare individ a devalizat o bancă, a tăiat un copac, a luat mită sau a făcut speculă. Mi se pare mult mai dramatic să faci un rău concret unui alt om : să-l abandonezi la greu, să-l minți, să-l înșeli, să-l trădezi, să-l terorizezi psihic, să-i blochezi cărările, să-i furi din puținul pe care-l are, sa-l umilești, să-l aduci la buza prăpastiei și, în final, să-i faci și vânt. Aveți, nu-i așa? astfel de oameni în preajmă.  

       Amarul vieții nu vine numai din loviturile Destinului, ci , de cele mai multe ori, dinspre astfel de oameni. Inși clădiți pentru a face rău mișună în jurul nostru, călcând dacă nu pe cadavrele noastre, măcar pe lacrimile pe care ni le generează, prin faptele lor. Voluptatea de a face rău sălășuiește în ADN-ul acestora și îi disperă prezența prin preajmă a  oricărui om fericit. Întregul arsenal de distrugere individuală sau în masă este mobilizat împotriva acestei fericiri. Există vreun scop? Acela, oare, care scuză mijloacele? Nu au consistență izbânzile croite pe nefericirea celor din jur! 

Mă întreb, de multe ori, așadar, cum se simte un om rău, în clipa în care produce un rău. 

Mi s-a întâmplat și mie, recunosc, să iau decizii care au afectat, indirect, chiar și ființe dragi mie. Când mi s-a spulberat căsnicia, deși nu mi-am dorit să ajung în acel punct, m-am considerat mereu vinovată de frământările pe care le-am provocat copiilor mei, de neliniștea în care mi-am îmbrăcat părinții. Nu atât divorțul în sine, cât mai ales sentimentul că există oameni dragi care, prin ricoșeu, suferă, m-a scos din minți. 

Dar oare și un om rău are remușcări, după ce face rău unui alt om? Oare simte măcar o mustrare de conștiință, o strângere de inimă, un nod în gât, văzându-l pe celălalt lovit, umilit, nefericit  și știindu-se vinovat de toate acestea? Mă îndoiesc. Am surprins de nenumărate rânduri licărul acela demonic, din privirea oamenilor care fac rău. Le-am văzut satisfacția de pe chip, crescând direct proporțional cu disperarea conturată pe fața celui lovit. I-am simțit frecându-și mâinile, deschizând în gând imaginare sticle de șampanie, sărbătorind victoria Răului. Nu, nu-i cred capabili de compasiune, de remușcări. Îi suspectez că își dorm somnul în liniște, că se află într-o deplină armonie cu faptele lor și că, așa cum obișnuiesc eu să mi le recapitulez, la culcare, pe cele bune, și ei, la rândul lor, așezându-și  capul pe pernă, își mestecă satisfăcuți victoriile malefice. De pe răbojul lor, se aud suspinele victimelor și nu, nu cred că vor avea mustrări de conștiință “călăii”, ci doar satisfacția unei malefice datorii împlinite. 

Există destui oameni răi în jurul nostru. Vecini, colegi de muncă, șefi ( nu mă provocați!..), uneori chiar prieteni “sub acoperire”. Faptele lor sumbre îi fac fericiți și puternici,  însă fiecare din ei, cuprinși de euforia răului făcut , uită că, de undeva, de după colț, îi pândește pe ei înșiși un mare rău. Pentru că, potrivit legii echilibrului universal,  nu există faptă rea care să rămână nepedepsită. Mai devreme sau mai târziu. Iar noi, pentru că suntem deasupra lor, nu ne vom bucura de răul lor. Ci doar îl vom constata. 

Rubrică oferită de

Femei de 10 pe Facebook