Povestea mea

O nouă scrisoare a Giorgianei Avramescu, adresată soțului său, poetul Lucian Avramescu

Bun găsit, dragul meu! Neclar îmi e cum să te salut. Pare miezul nopții, spre întâmpinarea zorilor. Ori invers. Știu doar că nici apus, nici răsărit nu văd. Nici luna nu se arată. E liniște. Un cer nedefinit, pe care-l împart cu tine. O ultimă noapte într-o altă parte a lumii decât cea în care ne-am cunoscut, am crescut, am trăit, am iubit și am suferit. Mă aflu aproape de inima mării mediterane, care acum tace. Respiră discret, deși trupul ei e întreg orizontul, și după el, mult înainte spre infinit parcă. Ziua poartă haine deschise la culoare, iar spre seară împrumută ținuta sobră. M-am scăldat în voalurile ei senine și blânde. Nu le spun valuri, căci blândă a fost în manifestare zilele acestea, deși vântul a provocat-o adesea. Am fost cândva împreună aici. În urmă cu 14 ani. Am văzut atunci o parte a Spaniei – Barcelona, când nu marea m-a impresionat, ci arhitectura lui Gaudi. Sagrada Familia. Parcul gândit de el. Apoi, Muzeul Picasso… Acum am parcurs o altă latură a Peninsulei Iberice. Valencia, Denia, Alicante, Puzol, Puerto de Sagunto, de unde îți trimit aceste rânduri. Aici e o îmbinare încântătoare privirii, între munte și mare, dar periculoasă pe alocuri. La poalele munților se află întinderea albastră. Pentru a ajunge la ea, în unele locuri, traversezi localități, prin drumuri șerpuite, în munte, de unde, privind în jos se vede hăul, iar o manevră greșită a volanului, un mic incident al mașinilor îți lasă impresia că nu există șansa supraviețuirii. Parapetul pare firav pentru a opri o tragedie. Dar tocmai starea dominată de adrenalină amplifică și mai mult bucuria întâlnirii cu atât de râvnita „doamnă albastră”.

Au fost zile pline de bucurie și cunoaștere, de aflări istorice, gastronomice, culturale. Un exercițiu al meu de reîncercare a trăirii altfel decât în tristețe, copleșită de trecut și incertitudinea prezentului. În acest exercițiu mă ajut și de găsirea unor răspunsuri prin parcurgerea cărții – „Puterea Prezentului”, de Eckhart Tolle. Redau un scurt pasaj: „Pentru sinele fals (creat prin identificarea inconștientă cu mintea) momentul prezent abia dacă există. Numai trecutul și viitorul sunt considerate importante. Această inversare totală a adevărului este cauzată de faptul că mintea nu funcționează corect sub influența sinelui fals. Este mereu preocupată de menținerea în viață a trecutului, pentru că, fără el, cine mai sunteți dumneavoastră? Se proiectează constant în viitor pentru a-și asigura supraviețuirea continuă și a căuta acolo eliberarea sau împlinirea. Mintea spune: „Într-o zi, când se va întâmpla cutare sau cutare lucru, mă voi simți bine, voi fi fericit și împăcat”. Chiar și atunci când sinele fals pare preocupat de prezent, ceea ce vede nu este prezentul. Acesta este perceput total greșit, pentru că este privit prin ochii trecutului. (…) Momentul prezent este cheia eliberării. Dar nu puteți găsi momentul prezent atâta vreme cât vă identificați cu mintea dumneavoastră”.

Dragul meu, îmi este greu să trăiesc clipa de azi, fără întoarcere la cea de ieri. Să le separ total. Mai mereu le așez în oglindă. Față în față, într-o confruntare permanentă. Și greșesc. O greșeală a cărei consecință o suport greu. Nădăjduiesc ca timpul să mă ajute să le discern fără să mă doară. Ce-a rămas în urmă să privesc cu acceptare. Ce mi se-arată azi să primesc pe de-a-ntregul, fără umbra regretului, fără întrebări răscolitoare. Ca pe un drept la continuitate.

Mă uit la spanioli. Nici ei nu sunt ocoliți de tristeți, de greutăți, dar au un alt mod de a vedea viața. Transmit optimism, pe care nu-l prea regăsesc la români. Chipurile lor sunt senine, vorba le e melodioasă, caldă, spre deosebire de a italienilor care vorbesc tare și agitat, lăsând mai mereu impresia conflictului. Spania e o țară lăudabilă, cu obiective turistice impresionante. Cu scriitori remarcabili și arhitecți la fel. Dar are și ea minusurile ei. Pe câteva le-am constatat și eu. Internetul de pildă, e mult sub nivelul celui din România, ca funcționalitate. Toaletele lipsesc cu desăvârșire pe cele câteva plaje vizitate de mine. Ele există la terase, unde pot merge doar consumatorii. Carburanții au prețuri mai ridicate decât la noi. Și fumătorii întâmpină neplăceri aici. Se fumează doar pe stradă. Nu în restaurante, hoteluri, nici măcar la terasele deschise. Altfel, spaniolii sunt foarte ospitalieri. Oriunde mergi, ești întâmpinat cu generozitate, și pleci mulțumit. Fie că este vorba de local, magazin sau obiectiv turistic. Te tratează cu un sentiment prietenesc aparte și apreciere.

Cu un bagaj consistent de amintiri plăcute voi lua la miezul nopții drumul de întoarcere către casă. Și speranța că va mai fi timp să-mi clădesc altele, în la fel de frumoase părți ale lumii. Acum mă încearcă melancolia. Fiecare clipă senină trăită, vine și cu regretul despărțirii și teama că poate nu va exista prilejul repetării. De mare mă despart greu. Ca de o ființă dragă. Inima ei de culoarea cerului, bate ritmic și odihnitor, ceea ce-mi aduce pace. Poezia ei, un vers nesfârșit de dragoste îmi pare. Ca și versurile tale scrise cândva cu ochii spre înalt, spre iarba pământului și necuprinsa mare!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Publicitate