Spuneam în editorialul de săptămâna trecută că site-ul ăsta s-ar fi putut numi şi „Femei la superlativ”, ceea ce nu înseamnă să fii mai femeie decât altele, ci mai femeie decât tine cea de ieri şi cea de anul trecut. În cazul ăsta, ce ar putea însemna o femeie de 10? E simplu şi, totodată, dificil: să ajungi la capacitatea ta maximă, să oferi celorlalţi tot ce e mai bun în tine. Spus într-un jargon ingineresc, „să funcţionezi la parametrii proiectaţi”.
Ce se poate înţelege, în cazul de faţă, prin „parametrii proiectaţi”? Nimic altceva decât darurile cu care am venit pe lume: o mare capacitate de a despica firul în patru sau o sensibilitate aparte la frumos; spirit de observaţie sau capacitate de a gândi abstract; inteligenţă emoţională sau inteligenţă matematică; eficienţă în activităţile cotidiene sau capacitatea de a proiecta acţiuni pe termen lung; o bună gândire concret-situaţională sau capacitatea de a visa; ureche muzicală sau aptitudini kinetice; forţa fizică pentru a practica un sport de performanţă sau forţă morală pentru a învinge necazurile vieţii.
Lista asta nu se încheie şi nu se poate încheia, fiindcă şirul calităţilor umane care pot să zacă în noi este infinit. Potenţialul uman este o fântână fără fund. Marea problemă a dezvoltării umane este cum să transformăm ceea ce este doar potenţial în ceva real sau, cum spuneau romanii, cum să facem trecerea de la in potens la in actu. Iată de ce realizarea de sine se mai numeşte actualizare. A te realiza nu înseamnă altceva decât să trezeşti la realitate calităţile cu care ai venit pe lume, să le transformi în aptitudini şi, dacă se poate, în talent. Să aduci la suprafaţă apa din adâncurile tale, din care să le oferi şi altora.
Se spune că asta depinde nu numai de potenţialul cu care ne-am născut, ci şi de „condiţiile de mediu”. Celebrul tandem Ereditate-Mediu! Scriu aceste rânduri pentru a vă convinge că de multe ori, realizarea noastră umană depinde de noi înşine. Important este să simţim nevoia de autorealizare şi să o vedem nu doar ca pe o nevoie, ci şi ca pe o datorie. În opinia mea, ea este o datorie sacră.
La festivitatea de lansare a site-ului Femei de 10, spuneam că am simţit pentru prima dată nevoia de autorealizare la vârsta de 17 ani, sub impulsul unei femei (una din lungul şir de femei care m-au împins să fac cele mai importante lucruri din viaţa mea, dar asta este o altă discuţie, s-o lăsăm pe altă dată). Am spus şi cum o chema: Alina Goreac. Fotografia ei, într-un superb exerciţiu la bară, trona pe coperta unui număr din 1968 al revistei Sportul. Alina fusese aleasă cea mai bună gimnastă a României (peste 5 ani, ea avea să câştige prima medalie a României la o competiţie internaţională de gimnastică).
Priveam fascinat fotografia în sepia a Alinei Goreac, care acoperea toată coperta revistei. De fapt, priveam la una dintre primele femei de 10 pe care aveam să le admir în viaţa mea. Fotografia era însoţită de o explicaţie în care se spunea şi vârsta Alinei: 16 ani. Aşadar, cu un an mai mică decât mine!
În acel moment s-a trezit în mine o senzaţie necunosctă, urmată de un sentiment pe care nu-l mai avusesem. Am simţit un mare gol interior, apoi sentimentul foarte clar că îmi irosesc viaţa. Până atunci, bătusem mingea de dimineaţa până seara (uneori, şi după lăsarea serii, în noctună!). Şi citisem. Citeam foarte mult în perioadele în care eram bolnav şi trebuia să stau în casă (noroc că am fost un copil bolnăvicios, că altfel cine ştie ce se alegea de mine!). În orice caz, stând cu revista Sportul în mână, am simţit că trebuie să fac ceva cu viaţa mea, să-i dau un rost, să fac lucruri semnificative, ca Alina Goreac, pe care o percepeam ca pe o „colegă de generaţie”. Am simţit atunci, pentru prima dată, o nostalgie pentru ceva care încă nu exista, dar putea să existe: nostalgia după un Titi Borţun mai bun.
După mulţi ani, când am ajuns student la Filosofie, aveam să aflu că ceea ce se trezise în mine se numeşte „nevoia de autorealizare” sau, în limbaj anglo-saxon, de autoactualizare – self-actualization (francezii o numesc besoin d’accopmplisement de soi – ceea ce se traduce prin „nevoia realizării de sine”). Astăzi, multă lume este la curent cu „piramida nevoilor” elaborată de Abraham Masow (A Theory of Human Motivation, 1943). Conform teoriei lui Maslow, nevoia individului de auto-realizare apare abia după ce acesta îşi satisface toate celelalte nevoi: fiziologice, de securitate, de apartenenţă şi afecţiune, de recunoaştere. Aşadar, apariţia acelei nostalgii de care vorbeam, a nostalgiei după personalitatea care am putea deveni, nu se poate naşte în orice condiţii de viaţă. Aici intervine, într-adevăr, mediul social.
Poate că unele dintre dumneavoastră nu au avut norocul să se nască într-o familie care să le stimuleze calităţile înnăscute. Altele nu au avut şansa unei şcoli bune, cu profesori competenţi şi talentaţi, care îşi iubesc şi îşi respectă meseria. Poate că cele mai multe dintre dumneavoastră nu au avut nici măcar norocul de a întâlni acel „om providenţial”, care poate suplini o familie fericită şi o şcoală bună; dacă îl întâlnim în locul potrivit şi la momentul potrivit, un astfel de om ne poate influenţa în bine cursul vieţii, uneori poate fi chiar decisiv. Ei, bine, Femei de 10 ar putea fi „omul providenţial” din viaţa multor tinere din ţara asta.
Tot la evenimentul din 29 februarie spuneam, cu amărăciune, că nu toate femeile din România sunt „femei de 10”. Nu toate vizează excelenţa. Şi asta, din multe cauze – unele, enumerate mai sus. Dar de multe ori, şi din cauza lor. Unele se mulţumesc prea uşor cu ceea ce sunt; altele se complac în dependenţe de tot felul – de la dependenţa de un trai uşor (easy money), până la dependenţa de un bărbat (sunt cazuri în care dependenţa asta merge până la autodistrugere: el o bate sistematic, ea suportă cu stoicism sau se întoarce la el sistematic); mai există şi dependenţa de un părinte bătrân sau bolnav, care trebuie îngrijit (o astfel de dependenţă trece, de regulă, drept eroică, dar este la fel de nocivă pentru realizarea de sine a femeii respective).
Cum ne putem emancipa de astfel de dependenţe? Sper din toată inima ca Femei de 10 să ofere sugestii unui număr cât mai mare de femei. Sper din toată inima ca acest site să joace, în viaţa multor adolescente, rolul pe care l-a jucat revista Sportul în adolescenţa mea. O copertă de revistă îţi poate schimba viaţa. Tot aşa, un articol din Femei de 10, un interviu cu o femeie de succes, o simplă fotografie pot fi, la un moment dat, poarta spre o altă realitate, spre un Sine mai bogat, mai frumos şi mai nobil.
Filosoful francez Jean-Paul Sartre spunea că, spre deosebire de tot ce există în univers, omul este o fiinţă-proiect. În sensul că el nu trăieşte doar în prezent, ci şi în viitor: poate visa la o variantă a sa viitoare; el nu trăieşte doar în real, ci şi în potenţial: îşi poate planifica evoluţia. În consecinţă, valoarea unui om nu stă în ceea-ce-este, ci în ceea-ce-poate-deveni.
Fiecare dintre noi are multe datorii. Dar cred că nu există datorie mai înaltă decât datoria faţă de noi înşine – în termenii lui Sartre, datoria faţă de propria devenire.
Acum, în această Lună a Femeii, nu-mi vine în minte o urare mai cuprinzătoare, care să adune în ea toate ideile şi sentimentele mele cu privire la femei, decât aceasta:
Vă doresc să învingeţi toate obstacolele care stau în calea realizării de sine!
Comentează