Îl întrebam deunăzi într-un interviu pe care am avut marele noroc să îl realizez cu profesorul Dumitru Constantin Dulcan pentru revista mea recent reapărută pe piață, RevistaTango-Marea Dragoste, (pe care vă recomand cu iubire să o cumpărați și să o citiți din copertă-n copertă, începând cu interviul cu profesorul Dulcan!) de ce ne temem de moarte și de ce, în conștiința colectivă persistă ideea de Rai și de Iad, iar domnia sa mi-a explicat că nimic din ceea ce am trăit nu se șterge din sufletul nostru. Că rămân pentru toată viața în noi și scenele de mare frumusețe și de bucurie – scene simple, aparent demult uitate și „uitabile” cum ar fi o dimineață în care mama ne hrănește cu dragoste, iar noi suntem încă atât de mici, încât, evident, amintirea aceea nu se va păstra la nivel conștient – dar și momentele de durere, de răutate, de revoltă, cele în care am provocat suferință cuiva, l-am lovit, jignit sau l-am nedreptățit, chiar dacă le-am alungat, cu sau fără intenție, în uitare.
Am înțeles atunci, încă o dată, că purtăm cu noi, în noi, și Raiul și Iadul, și ele ni se arată din nou, atunci când plecăm.
Într-un fel sau într-altul, prin credință, prin psihoterapie, prin rugăciune, prin confesiune, prin scris sau prin vis, cred că toți avem șansa de a trece încă o dată prin amintirile noastre și a le rândui, a face pace cu ele, a le împăca sau curăța. Prin înțelegere, prin iertare și prin acceptare. Pentru că nu uităm nimic, iar simpla decizie de-a nu mai vorbi despre ceva sau de-a nu ne mai gândi la ceea ce nu ne place să ne aducem aminte nu e decât o modalitate de-a ne prelungi suferințele, întrebările și nerezolvările pe termen mai lung decât și-ar dori sufletul nostru. Citește mai departe…
Comentează