Bombănelile Marinei Editoriale

Nu “Beuran nu merită așa ceva!”, ci “NOI NU-L MERITĂM PE BEURAN!”

Cu ani în urmă, avea un mare succes, pe micile ecrane ale românilor, emisiunea mea intitulată “Mulțumesc!”. Pledam în ea, pe baza unor emoționante povești de viață întâmplate aievea, pentru ideea de RECUNOȘTINȚĂ. Există, în viața fiecăruia dintre noi, oameni “providențiali”, oameni care, la un moment dat – de regulă, într-un moment de cumpănă – reușesc să ne schimbe viața, să ne marcheze destinul, ba chiar să ne salveze din ghearele morții. Au trecut pragul emisiunii noastre o sumedenie de români, aduși de echipa mea fața-n față cu “binefăcătorii” lor. Rememorarea unor situații emoționante de viață era urmată, de fiecare dată,  de simplul dar atât de profundul gest al recunoștinței publice. Cred că sunteți de acord cu mine că, de multe ori, un “Mulțumesc!” spus la momentul oportun, face mai mult decât orice alt gest de recunoștință materială. 

In spiritul acesta am încercat, preț de câteva sezoane, să ne obișnuim ( nu spun “educăm”, căci e u termen generator de alergii! ) telespectatorii…

Țin minte că, la un moment dat, am invitat-o în emisiune pe inegalabila Marioara Murărescu, producătorul-brand, al Televiziunii Române.  Nefericita noastră colegă fusese atacată de nemiloasa maladie a secolului si se afla în plină luptă cu aceasta. Și a ținut ea, Marioara Murărescu, să-și exprime public recunoștința față de eminentul chirurg Mircea Beuran, iscusința caruia i-a dăruit , pe atunci, ani de viață. 

 ….Așa cum obișnuiam, nu i-am spus nici acestui  “binefăcător” motivul pentru care îl invităm în emisiune : urma să afle, cu surprindere, la fața locului. De fapt, însăși această “surprindere” reprezenta sarea și piperul emisiunii : emoția născută pe loc, neprogramat , neregizat, în sufletul și pe chipul celui , pus față în față cu omul pe care l-a salvat sau caruia i-a marcat destinul, era atât de profundă, încât nu putea lăsa rece nici macar “telespectatorii-stâncă” – adică cei pe care nu-i mișcă nimic. 

Așa s-a întâmplat și cu profesorul Beuran : “păcălit” cu privire la motivul invitării sale în emisiune, a asistat, cuminte, în culise, cât timp, în scenă, Marioara Murărescu a rememorat experiența întâlnirii sale cu eminentul chirurg, compunându-i ad-hoc un  sincer și deloc sofisticat “laudatio”.  După care…l-am invitat în scenă pe prof.Mircea Beuran. Țin minte că a intrat ușor stingher, că s-a așezat emoționat, pe canapea și că, preț de câteva minute, până nu l-am oprit, a tot repetat că el , de fapt, nu a făcut nimic deosebit și că orice medic ar fi făcut același lucru, în locul lui. Publicul amuțise și nu-mi era greu să ghicesc emoția de pe chipul fiecăruia. Acea emoție, pe care o ai, când viața îți scoate în cale astfel de oameni speciali, într-atât de valoroși, încât te întrebi cum de rezistă într-o lume atât de urâtă și dacă îi meriți, cu adevărat..

Și mai țin minte că, multe zile după transmisia directă a acelei ediții, am tot primit, la redacție, mesaje și telefoane prin care telespectatori din toată țara fie rememorau experiențe similare, în care bisturiul lui Mircea Beuran le salvase viața, fie pur și simplu, simțeau nevoia să-i adreseze invitatului nostru o vorbă bună, o urare de bine…

   ….Au trecut anii și, deși am mai auzit multe astfel de lucruri frumoase despre Mircea Beuran, nu am mai avut ocazia să mă întâlnesc cu domnia sa.

        Zilele trecute însă, numele lui Mircea Beuran mi-a intrat din nou “în viață”. Privind la televizor, ca orice român și asistând la linșajul mediatic îndreptat asupra unuia dintre cei mai valoroși medici ai Romaniei. Priveam, halucinată, modul tendențios,  în care semeni ai mei reușesc să anuleze întreaga carieră impecabilă a unui medic eminent,  a cărui singura vină fusese aceea de a fi acceptat să încerce să mai dea o șansă unui om aflat pe moarte și, din păcate,   “de nesalvat”…

Am trecut prin mai multe stări succesive : uluire, silă, revoltă, dezgust. În final, m-am simțit, brusc, solidară cu Mircea Beuran , iar memoria mi i-a  readus în minte pe toți acei medici iluștri, pe care i-am cunoscut personal sau despre care doar am auzit, si care au cazut pradă unor astfel de uneltiri fără măsură, căutându-li-se noduri în papură, spre a-i înlătura, pentru ca locul lor binemeritat  să fie ocupat de niște neaveniți… Mi-am amintit atunci de eminentul profesor Bogdan Marinescu , tărât prin săli de judecată după ce și-a dedicat o viață întreagă oamenilor, transformându-și spitalul într-o a doua casă. Mi-am amintit de profesorul Lascăr, de profesorul Irinel Popescu, de profesorul Șerban Brădișteanu, de profesorul Gheorge Burnei, și de atâția alții, asemeni lor – salvatori de vieți o viață întreagă, deveniți peste noapte victimele unei societați deraiate, în care adevăratele valori sunt surghiunite, pentru a face loc imposturii și non-valorilor. 

…N-aș vrea să săvârșesc , nici măcar cu ochii minții, o călătorie în sufletul lui Mircea Beuran. Anii de final ai carierei sale ar fi meritat un serial de genul emisiunii mele de odinioară, în care eroul principal  să primească, cel puțin zilnic, semnele prețuirii semenilor săi, și nu tavălirea prin mocirla de lături, la care l-au condamnat ultimele zile. Îmi spunea , zilele trecute, prof.Horia Sârbu, un eminent chirurg român pe care l-am filmat recent la clinica de specialitate pe care o conduce, în Germania, că un medic de talia lui Beuran n-ar fi  meritat niciodată un astfel de tratament. Că , într-o țară civilizată, legea oferă protecție deplină medicilor și că , în lumea medicală, astfel de accidente, cum a fost cel pățit de sărmana pacientă muribundă, sunt, până la urmă de neevitat…( Deși  profesorul Horia Sârbu îmi mărturisise cândva că ar fi dispus să revină în România, mi-a fost teamă să-l mai întreb acum, despre acest lucru….) 

    Nu știu, sincer, ce final să-i găsesc acestui editorial. Căci el vede lumina tiparului într-o țară sufocată de nedreptăți și în care cea întâmplată lui Mircea Beuran este doar un biet exemplu. Le voi ura doar – celor care au decis înlăturarea și umilirea unui mare medic român –  să-și amintească de gestul lor, fix în momentul în care ei , sau cineva drag lor, se vor afla pe masa de operație, având viața legată , cu un fir invizibil, de bisturiul mânuit de un astfel de medic…

Rubrică oferită de :

Femei de 10 pe Facebook