Draga Narcisa, mi-ai atras atenția de mult când erai o puștoaică cu un nimb auriu și o voce de maramureșeancă puternică. Stilul tău muzical s-a pliat perfect pe gusturile mele dar și felul tău de a fi pe firea mea directă și dintr-o bucată. Ți-am simțit lipsa de pe micul meu ecran o bună perioadă și atunci am pornit să te caut în mediul on-line. Și te-am găsit… departe… și lipsa ta a căpătat o explicație nu prea convenabilă pentru mine cea egoistă. Mă bucur pentru tine din toată inima mea de admiratoare și visătoare la nordul sălbatic și rece și încă o dată în plus mă întristez pentru mine că am rămas aici unde nu-mi place, și fără tine… De ani de zile, cam de când am eu internet și mi-am putut deschide orizontul geografic, politic, social și cultural, m-am îndrăgostit de Scandinavia și în general de Nord. Am trecut prim mai multe faze ale pasiunii mele și am ajuns să mă resemnez că nu voi avea niciodată parte de frumusețile naturii și vieții acolo dar mă plimb cu Google earth pe unde vreau, inclusiv pe străzile orașului tau, cautând crâmpeie din viața ta acolo. Îmi imaginez că ești fericită, iubită și respectată așa cum meriți, ai un copil deștept și echilibrat așa cum ar trebui să aibă o mamă ca tine. Cred că m-am întins prea mult și nu am spus nimic, de fapt nu știu ce am vrut, să-mi exprim doar admirația sau să mă plâng de fetele mele? Rămân la prima parte și vedem dacă trec și la a doua cu o altă ocazie. Îți doresc o viață minunată și să fii cât mai prezentă în viața noastră!
Dana
Dragă Dana,
Îți multumesc pentru vorbele frumoase! Să știi că și eu mai bântui pe te miri unde cu google earth :)) Credeam că sunt singura… 🙂
Îți doresc să nu ai motive să te plângi de fetele tale, dar sunt aici în caz că ai nevoie de o părere.
Cu drag,
Narcisa
Bună, Narcisa! Tu ce-ai face în locul meu? Sunt de 6 ani iubita unui bărbat care în acte e soțul altei femei. Locuim impreună, avem viață de familie aproximativ normală (nu avem copii, pentru că eu am suferit în adolescență o intervenție chirurgicală care mă impiedică să ramân însărcinată) , ne iubim, zic eu, foarte mult (cel puțin eu pe el), însă faptul că există această legătură în acte a lui cu femeia aceea aruncă o apăsare grea asupra mea, asupra relației noastre. Mă vei întreba de ce se întâmplă această anomalie. Au un copil încă minor, de care el este foarte atașat, și au stabilit ei doi,”fostii” soți, să rămână legați în acte, pt a-i oferi fetiței sentimentul că părinții ei sunt impreună. Nu mă deranjează deloc relația lui cu copilul (deși fetița, alimentată în permanență de mama ei, e foarte dușmănoasă la adresa mea), ci mai mult faptul că întâlnirile lor nu se întâmplă numai pe teritoriul meu (al nostru) ci de foarte multe ori pe teritoriul ei, al fostei soții. Mai mult, au și mers o săptămână împreună la mare, anul trecut, când fetița a împlinit 14 ani și și-a luat buletinul. E-adevărat că imediat dupa aceea el a fost alte două săptămâni cu mine, tot la mare (altă mare, altă țară!) , că s-a purtat foarte frumos, că n-am avut ce să-i reproșez, dar jocul acesta oarecum dublu mă ucide, pur și simplu. Mi-a promis că fata va împlini 18 ani și atunci ruptura va avea loc și-n acte. Nu știu de ce am senzația că nu voi avea puterea să mai aștept încă trei ani…Tu ce-ai face în locul meu, Narcisa?
Cristina P.
Draga Cristina,
Iubitul tău pare o persoană decentă, din ce-mi spui tu.
Inclusiv faptul că își onorează cu devotament și suflet obligațiile precedente mă face să cred asta. Aș zice că e de apreciat.
Faptul ca au ales să amâne divorțul oficial până devine fiica lor majoră, îmi pare mai mult o tehnicalitate vizând bunurile materiale, probabil probleme legate de custodia copilului și așa mai departe.
El este lângă tine, aveți o viață de cuplu bună, din câte înțeleg, așa că nu văd de ce te-ar deranja atât de tare această alianță în hârtii. Chiar dacă ar fi divorțați în acte, el tot ar trebui să-și onoreze obligațiile și să petreacă timp cu fiica sa.
E normal ca un copil (mai ales fetița! ) într-o situație ca asta, în care parinții se despart, să aibă animozități față de noua parteneră a tatălui, chiar nealimentată de nimeni, ea trăind cu impresia că tatal său a fost luat de lângă ea.
Îți sugerez să ai mai multă încredere în partenerul tău (și în tine, până la urmă), să-l sprijini în îndeplinirea onorabilă a datoriei de tată de fată , și să ai mai multă înțelegere pentru copil, care are nevoie de timp cu tatal său, indiferent de situația lui maritală.
Timpul trece atât de repede… Ai avut deja șase ani de așteptare, nu văd de ce să nu-i mai acorzi trei ani de încredere și răbdare.
Cu drag,
Narcisa
„Dragă Narcisa!
M-a bucurat mult atât apariția acestui site, unde am întâlnit nume dragi mie, pe care le cunosc și le respect de multă vreme, dar mai ales faptul că te-am regăsit într-o ipostază atât de neașteptată, atăt de inedită. Te-am admirat întotdeauna atât pentru muzica ta, cât mai ales pentru discreția și seriozitatea cu care te-ai prezentat în fața publicului, în această lume plină de „pițipoance”. Din acest motiv, am să-ți încredințez astăzi povestea mea, cerându-ți să-mi dai un sfat prietenesc, chiar și de la distanță, chiar și fără să mă cunoști. Să zicem că sunt Anca ( îmi voi permite să-mi păstrez anonimatul pentru că și eu, într-un fel, sunt cunoscută : sunt medic stomatolog și am apărut într-o reclamă care a rulat multă vreme pe micilenecrane,nîn Romania. Sunt o vedetă, nu?!??) Am 36 de ani și cam toată viața mi-am petrecut-o printre cărți, fiind o fire destul de singuratică. Acum cinci ani am cunoscut un bărbat . Mult mai mare decât mine. Cu 21 de ani. Atrăgător, protectiv, divorțat, cu 2 copii mari, la casele lor. Deci, aparent nicio complicație. M-am îndrăgostit de el și suntem într-o relație frumoasă, care aș fi vrut să se termine cu o căsătorie, căci visez să îmbrac și eu rochie de mireasă. Partenerul meu nu-si mai dorește însă așa ceva, fiind adeptul ideii că, de fapt, căsătoria ucide dragostea. Am început să mă obișnuiesc cu ideea. Relația noastră este atât de frumoasă și atăt de puternică, încât nu știu ce ar putea aduce în plus prezența unei hârtii oficiale. Problema este însă alta: soțul meu – căci eu îl consider așa – refuză categoric să avem copii. A avut mari probleme cu copii lui (și de sănătate, și de pubertate) și nu mai vrea să treacă prin toate acestea, invocând ca principal motiv vârsta pe care o are. Eu însă îmi doresc foarte tare un copil. Am ajuns să fiu obsedată de acest lucru, să invidiez orice femeie care împinge un cărucior sau până și pe amărâtele care cerșesc pe la colțuri cu câte un bebeluș în brațe.. Această neîmplinire a mea, pe care am încetat să i-o mai spun lui, ca să nu generez discuții ce aduc supărare în casă, a ajuns să-mi întunece însăși bucuria de a trăi. Prietenele îmi spun să mă rup de el, să-mi caut un alt partener, care să mă împlinească, ca femeie. Dar oare pot renunța la un om pe care am toate celelalte motive din lume să-l iubesc? Spune-mi, Narcisa, tu ce-ai face în locul meu?
Cu stimă,
…Anca
Draga Anca,
Problema ta e una foarte delicată…
Ești încă tânără și e normal să îți dorești să devi mamă. Partea delicată apare atunci când, bărbatul care spune că te iubește, îți refuză această bucurie. Aici tu ai două căi: una în care tu ești sigura că nu-ți dorești nimic mai mult decât să ai copil și în cazul în care el îți refuză categoric asta tu să fii gata să renunți la partenerul tău și să-ți găsești un altul care să aibă aceleași dorințe cu ale tale, iar a doua cale e cea în care tu trebuie să gasești puterea și elocința să-i explici cât de tare îți doresti să fii mamă și cât de tare te frustrează refuzul lui.
Cred că ar trebui să știe că nu te simți împlinită, că asta îți umbrește bucuria de a trăi, așa cum spui. Pe termen lung, din cauza resentimentelor, ai putea să ajungi să îl respingi ca partener (am văzut cazuri), anulând tot ce a fost bun între voi.
Dacă te iubește cu adevărat, ar trebui să găsească puterea de a face efortul să treacă din nou prin supliciile și extazul de a fi părinte.
Probleme cu copiii, mai mici sau mai mari, au toți părinții, dar el a trăit bucuria de a fi părinte, cu toate greutățile și nu are dreptul, nu e corect să îți refuze ție aceleași experiențe, esențiale în viața unui om.
Mult curaj, Anca!
Cu drag,
Draga mea, ajută-mă cu un sfat, tu, care le știi pe toate!
Nu a mai suport sa stau sub același acoperis cu soacra mea! Imi iibesc sotul, e mama lui, incerc s-o tolerez „la pachet” , insa nu mai pot suporta ca toate deciziile importante sa le luăm ” in trei”! Stam de 3 ani impreună ( de fapt, de când ne-am casatorit) , soacra mea este o intelectuala cu multa personalitate ( a fost profesoara de matematica la viata ei) , este văduvă, și foarte dependenta de fiul ei – comoara ei! Nu vă spun prin cite am trecut, pina mi-a pus inelul pe deget, ca „mămica” vroia ceva mai bun pentru fiul ei ( eu sunt dintr-o familie de provincie, nu am avut zestre deloc, iar ai mei sunt ” la coada vacii” si in afara de ouă proaspete , miere de albine și lapte de vacă nu ne mai pot ajuta cu nimic!). Ce mai, soacra ne-a incalecat de tot, avem de-a face cu un fel de „menage a trois”, care pare sa se agraveze pe zi ce trece. Soțul meu e plecat aproape tot timpul la serviciu, calvarul cade pe umerii mei. Ce e de făcut! Prietenele spun, in glumă, ca se rezolvă cu puțină șoricioaică!?
Draga mea Narcisa! Am tot încercat sa astept sa-ti scriu, sperând ca sa ma identific, poate, cu una din cititoarele care-ti scriu povestile lor, și să nu mai fie nevoie sa te intreb si eu… Dar nu, n-am intilnit inca niciun caz asemanator cu al meu, asa ca , iata iti scriu, cu o oarecare jenă, mascata de faptul ca folosesc, fireste, probabil ca toata lumea, un pseudonim.
Sunt măritată cu bărbatul pe care-l iubesc din facutate. Avem doi copii și 12 ani de căsnicie. Eu zic ca ne iubim, dar ceea ce îți voi povesti, poate ca nu inseamna asta. Sotul meu s-a ingrăsat foarte mult, în ultima vreme și s-a lenevit. Umblă neras, a pierdut orice chef de viață ( e adevărat, are mari probleme la serviciu cu un șef tembel, care-i face zile fripte!). Din cauza asta , soțul meu a devenit excesiv de gelos, fiind sigur ca eu imi voi pierde curând interesul in el si-l voi schimba cu un altul. Este o manifestare puerila, pt ca mie nu-mi trebuie alt bărbat, eu pe el îl iubesc, insa scenele de gelozie pe care mi le face au devenit din ce in ce mai dese și mai neplăcute, mergând pînă la faptul că vine, pe nepusa masă , în biroul meu și, dacă mă vede vorbind cu vreun coleg, îi spune pe față acestuia ” să-i lase nevasta în pace”! Din acest motiv, am devenit o salbatica, mi-e si frica sa mai vorbesc cu colegii-barbati, am inceput sa-i evit, iar daca vreunul ma suna acasa, pentru o problema suta la suta profesionala, prefer sa nu-i raspund. Este, oare inceputul Sfârșitului?…