Moneda adevărului- Caracterul

Întotdeauna am știut și am crezut că pot deține frumusețea ideilor în cuvânt. Frecvent mi le aștern, atent, gândind că aici universul meu are culori și gânduri mult mai speciale decât în realitate. Nu, nu, nu vreau să dau naștere unei alte configurări a lumii, doar că pot zugrăvi altfel un sentiment anost, pe care-l simt. N-am fugit de responsabilități și nici n-am lovit cu vorba. Tare mi-s urâți cei care urlă prin vorbe și se schimonosesc, lovind, fără asumare și conștiință. De fapt, există oameni pe care toți îi văd super eroi, oameni care-ar putea sta oricând pe un tron al cunoașterii, al frumuseții, pentru inteligența lor, pentru felul suprem de-a exista, prin deșteptăciune. Dar vedeți voi, deșteptăciunea nu stă în mormanul de cărți citite și nici în impresia că din vorbe poți modifica lumea și percepțiile. Ba deloc. Omul amplu, suprem, stă în caracterul lui, în felul în care trece prin viață și lasă urme-n spatele său.

Nu te poți numi intelectual dacă nu trăiești ca atare, dacă nu respiri onestitate și dacă nu încerci să fii cu un pas deasupra celor pe care, demonstrativ, încerci să-i schimbi. N-ai cum să treci dintr-un capitol în altul fără să-ți pese. Nu poți fi o vară care pârjolește tot în jur și apoi să te transformi în primăvara care îmbie la nemurire și la renaștere. Moneda asta a caracterului nu o trag mulți. Ea nu e dată nici pe credit, nici în visteriile Băncii Naționale nu e și nici ca hoții celebri nu ți-o poți asimila. Și nici vreo metodă de îmbunătățire nu are.

Un caracter deplin este acela care cunoaște valoarea adevărului, care nu pune interesele meschine în prim plan și încearcă apoi să modifice realitatea în scopul propriu, printr-o așa zisă inteligență. N-aș putea vreodată să-i înțeleg pe cei care nu cunosc atingerea unei remușcări. Toți greșim. Așa este. Nimeni nu cunoaște perfecțiunea și știu sigur că ar fi o tristețe majoră dacă ar exista oameni perfecți. În schimb, caracterul este precum o haină scumpă, din material fin, pe care ți-o dorești, o ai, te acoperi cu ea, dar e invizibilă. Și nu te deranjează că nu se vede. Dar o simți, o tresari, o iubești, îți oferă încredere și te face să-i vezi pe cei din jurul tău altfel!

Și-i condamn mereu pe cei care judecă, pe cei care vor, cu tot dinadinsul, să-și arate superioritatea. Ne diferențiem prin fapte, nu prin minte. Mintea este apanajul celui care are suflet și care nu dărâmă tot ce construiește prin cunoaștere. Iară dușul rece vine la final, atunci când, temător, te întrebi de ce ești singur. Caracterul ți-e de vină! Nu prea știu care-i înfățișarea corectă și nici nu vreau să cred că există. Dar simt că onestitatea, omenia și simplitatea sunt de partea mea, simt că nimic pe lumea asta nu mă poate doborî dacă întorc și celălalt obraz, dacă nu lovesc și dacă nu vreau, cu toată dăruirea, să fac rău, să jignesc, gratuit, fără a da măcar dreptul celuilalt să se apere ori să-și acopere rănile dureroase.

Eu am învățat să trăiesc fiecare moment al vieții mele ca pe-un dulce care trebuie savurat, ca pe-o prăjitură dulce-amăruie, uneori aspectuoasă, alteori nu. Din când în când, o prepar singur. Alteori nu. Dar am învățat că nu pot fi vreodată deasupra celorlalți prin ce știu. Ce fac în schimb poate să-mi fie, indubitabil, lumină a percepției mele, a felului de-a fi. Și mai știu că lumea, acum încercată mult, va avea mai apoi dreptul să-și ia revanșa. Nu va fi la fel, nu va mai avea strălucirea de cândva, iar lupta va fi mult mai accerbă și mai dură. Și-atunci nu e vreme de trocuri, de schimburi. Doar de tranzacții umane cinstite. Iar moneda planetară, universal valabilă, cea a adevărului și a măsurii în toate, nu va fi nici inteligența, nici deșteptăciunea, nici măcar averea, ci doar caracterul!