Mitocanul mioritic

Mă aflu pe aeroportul din Frankfurt, în drum spre casă, după 10 ore de zbor din Coreea de Sud. Avionul companiei Lufthansa urmează să decoleze spre București de la Poarta B30. E aproape de ora îmbarcării și poarta a devenit un adevărat furnicar de oameni și bagaje. Graiuri amestecate și un zumzet continuu marchează momentul final al așteptării generale. Lumea încă mai stă jos, înconjurată de valize, sacoșe si rucsaci, butonând telefoane, legând conversații sau pur și simplu privind în gol și asteptând ca vocea bilingvă a operatorilor de la Lufthansa să-i invite respectuos la îmbarcare.
Pățită în alte rânduri, când , datorită faptului că am evitat să mă îmbulzesc la îmbarcare, mi-am găsit ocupate locurile pentru bagaje de deasupra scaunului, mi-am plantat echipa în fața ghișeului de îmbarcări. Eram primii, la o coadă încă inexistentă. Coada încă nu se formase, însă eu și băieții tronam în fruntea ei ( cum e să te afli în fruntea a ceva care nu există?!?), invidiindu-i pe cei ce se lăfăiau comozi pe scaune sau chiar savurau cafele și bretzeli ( celebrii covrigi bavarezi), ba chiar și câte-o bere, la cafenelele limitrofe.
Și deodată…o matahală de om, cu o spinare cât ecranul acela uriaș și curbat pe care-l filmasem cu trei zile înainte la salonul Samsung din Seoul, s-a strecurat pe lângă noi, așezându-se în capul cozii. Coada care, repet, deocamdată eram “noi”. Victor, care, la vârsta lui, cum se spune: “n-are mamă, n-are tată” ( deși mamă vă asigur că are!) a vociferat, în direcția noastră : “ Ia uitați-l, măi, pe ăsta cum se bagă în față!”. După două secunde, matahala a făcut o rotație de 180 de grade în jurul propriului ax și i-a aruncat fiului meu o privire de killer profesionist. Privirea a fost secondată de o voce butucănoasă, care s-a rostigolit din gâtlejul probabil proaspăt lustruit cu bere : “ Bă, vezi cum vorbești că eu, “ăsta”, sunt român și am înțeles ce ai spus! “ “- Păi da” – nu s-a pierdut nici al meu cu firea: “ – ..v-ați băgat în fața noastră! “ – Ba nu! – a continuat namila ( “bizonul” – cum l-a numit Marian, cameramanul nostru) Eu sunt aici de o oră! “. Ne-am privit unii pe ceilalți. Stăteam la coadă de cel puțin un sfert de oră și nu era nimeni în jurul nostru. “- E în regulă – am intervenit eu, împăciuitoare. Dacă doriți să fiți primul, dacă asta vă face fericit, nicio problemă! Poftiți, cedăm locul întâi la coadă!” Matahala a redirecționat privirea urâcioasă către mine : “ Păi da, că așa sunteți voi ăstia de la TVR!”. Am simțit că iau foc. Politicoasă ( credeți-mă, după o săptămână de stat în Coreea nu ai cum să nu te îmbibi cu politețe din creștet până-n tălpi!) , l-am întrebat : “ – Nu vă supărați, ce legătură are Televiziunea Română cu situația de față?” “ – Păi are, că toți ăia de acolo aveți tupeu!” Aici Victor a sărit ca mușcat de dosul blugilor, simțind nevoia să-și apere mama atacată, în pofida semnelor mele disperate, menite să-l readucă în banca lui. Marian a încercat și el să-l pună la punct pe individ, care continua însă să boscorodească la adresa noastră, a tupeiștilor de pe întreg mapamondul, care am încercat să-i confiscăm lui locul întâi, la care probabil visase toată viața..
Am mai comentat puțin între noi, convingându-ne că suntem auziți și de el, a propos de stilul de a se face de râs al românilor, atunci când “scapă” în lumea cea mare.
După care, am avut satisfactia de a asista la o materializare amuzantă a zicătorii “ Dumnezeu nu dă cu parul” : a fost anunțată, la microfon, îmbarcarea și, fix în secunda în care “prietenul” nostru dădea să se repeadă spre porțile electronice, cu pașaportul în chip de baionetă, nemțălăul blonduț în costum de Lufthansa a făcut, la același microfon, anunțul letal : “ – Mai întâi invităm la îmbarcare familiile cu copii!” Brusc, din toate colțurile sălii, s-au ridicat zeci de familii cu prunci prin brațe, de mână sau prin cărucioare și s-au îmbulzit spre poartă, detronându-l pe mioriticul recalcitrant din poziția sa supremă.
Nu știu dacă chicotelile noastre au fost interceptate de acesta , cert este că, după cele două ore de zbor, la banda de bagaje de pe Otopeni, valizele noastre au ajuns primele, le-am înșfăcat victorioși, ca pe niște trofee olimpice și ne-am pierdut către ieșire, lăsând acritura de două picioare să rămână în urma noastră, invidios, cu ochii pierduți spre banda rotitoare.

Cu toată evoluția de ansamblu a societății românești, mai este mult până când mitocanul mioritic se va civiliza și el și va înceta să ne mai facă de râs, prin colțurile de lume unde acum, de când cu libertatea asta de mișcare, are și el acces deplin..