banner marshal garden
Femei de 10

“Mi-a luat câteva mari nefericiri ca să mă dezmeticesc și să învăț să spun că sunt fericită, pentru că a trebuit să mă vindec, să mă salvez și să merg chiar mai departe de-atât” – interviu cu ALICE NĂSTASE, redactor șef al revistei “Tango- Marea Dragoste”

Se spune că între reprezentanții aceleiași bresle a existat dintotdeauna o rivalitate. Manifestată tacit sau expres, cuminte sau agresiv. Ori de câte ori o citesc pe Alice Năstase, sentimentul meu este de “ciudă”. Mi-e ciudă că mie nu-mi reușește atât de bine înlănțuirea cuvintelor, că imaginile pe care le trezesc în cititor rândurile lui Alice sunt mai vii, mai colorate, mai neașteptate. Oi fi și eu mai bună decât ea, în unele privințe poate, dar scrisul lui Alice este atât de special, încât …nu, nicidecum pizmă, ci o uriașă admirație mi-au trezit-o întotdeauna textele sale, pe care le-am citit mereu pe nerăsuflate. Devenindu-i prietenă, i-am cutreierat  și sufletul și viața personală. Și lucruri frumoase am întâlnit și acolo, deși nu ușor i-a fost parcursul. De altfel, în mai toată scriitura ei, Alice strecoară, printre cuvinte, frânturi din propria viață. Aștept cu nerăbdare un roman autobiografic, cu bunele și relele trecerii sale prin lume. Voi fi primul cititor! 

…La un moment dat, Alice m-a anunțat că oprește revista pe care a născut-o și condus-o cu atata dăruire ani de zile. Imi spusese și de ce-o face, dar am simțit o durere ascunsă, asemeni celei a unui părinte care e pus în situația să admită deconectarea de la aparate a copilului său muribund. Doar ca aici nu copilul era muribund – caci “Tango – Marea Dragoste” era cat se poate de vie, de apreciată și de bine făcută – ci lumea în care Alice și-a adus, rând pe rând, copiii și cărțile. Lumea o supărase pe Alice și era gata să lase în urma sa tot ceea ce însemna țară, familie, prieteni și să caute un loc mai bun pe pământ, spre a-și crește copiii și a-și mobiliza energiile și talentul. Probabil că multi s-ar fi bucurat : eliminarea unui concurent valoros de pe piață naște satisfacție, în vremurile noastre. Când mi-a mărturisit intențiile sale – culmea!în direct, într-o emisiune de-a mea! – am simțit un nod în suflet. Era ca și cum murea o Lume a Binelui, o lume în care credeam și mai ales pe care o credeam puternică. ….La fel de mare și neașteptată mi-a fost , după mai multă vreme, bucuria să aflu ca Alice se pregătește să-și relanseze revista. Nu mai vorbisem de ceva vreme și am “ars” câteva etape. Dar am dedus, fără a apuca s-o întreb prea multe, că soarele a dat un ocol, poposind și pe ulița ei, încălzindu-i sentimentele. Primul lucru pe care am simțit nevoia să i-l spun, după ce mi-am manifestat sincera bucurie, a fost să-i cer un interviu. Mi s-a părut nedrept ca talentatul jurnalist și scriitor, meșter în a face interviuri de senzație cu sute de personalitați, să nu fie el insuși luat la intrebări. Alice a spus DA și…iată ce-a ieșit! 

Marina Almășan : – Spune-mi, Alice, cum îți vin cuvintele astea frumoase si cum se leagă ele atât de dibaci în scrierile tale? De unde vine asta?

Alice Năstase : – Marina, tu îți exersezi din această primă întrebare talentul tău de a face complimente neconvenționale, dar eu mă fâstâcesc groaznic… Îmi spui, de fapt, că îți place stilul meu, însă eu n-am cum să deslușesc în câteva minute un mister care mă ține și pe mine de atâția ani în expectativă. Nu pot să răspund fără să sune lăudăros răspunsul meu, iartă-mă! Pot doar să îți povestesc că am fost absolut uluită când, în primul meu an de școală, am primit premiul I, în condițiile în care eram o școlăriță timidă convinsă că m-am descurcat mizerabil tot anul, așa cum am fost năucită de uimire când, la prima teză la română din clasa a V-a, profesoara noastră foarte exigentă mi-a pus nota 10 și m-a lăudat pentru talent. Ce talent?! m-am întrebat eu în gândul meu, așa cum mă întreb și acum, în multe dintre zilele când cineva îmi pune întrebări cam ca asta a ta. 

Marina Almășan : – Deci vezi? nu sunt singura! Parcă îmi spuneai că ai scris candva și poezii. Ne poti dezvălui una dintre ele?

Alice Năstase : – Sincer, nu prea pot. Am scris, dar rău am făcut. Eu cred cu tărie că poezia e tărâmul zeilor și că prea multă lume scrie poezie. Eram naivă când scriam versuri, eram inocentă și eram fericită că n-am exigențe literare prea mari. 

Marina Almășan – Bine, nu insist. Cine știe, poate romanul autobiografic de caare vorbeam va avea mai multe pasaje legate de poeziile tale și de vremea aceea în care zici că erai fericită. Dar viața nu e ușoară și ai avut și tu destule cumpene. Cum ți-au influențat scrisul?

Alice Năstase : – Greutățile prin care am trecut se reflectă în paginile mele în primul rând prin subiectele abordate. Și nu doar în paginile de scriitoare, ci și în interviurile mele! Îmi amintesc, atunci când recitesc interviuri făcute odinioară, ce teme mă preocupau în perioada respectivă, ce frământări aveam, în funcție de întrebările alese pentru interlocutorul meu. Am avut, de-a lungul timpului, tot felul de curiozități legate de căutarea iubirii – Există? Nu există marea dragoste? –  apoi de păstrarea ei într-o notă de onestitate și fidelitate – V-a înșelat vreodată? N-ați simțit nevoia să înșelați?-  apoi m-am trezit că întreb adesea ce să îi înveți pe copiii tăi ca să le dai o șansă în plus la fericire. În ultimii ani, de când am trecut și prin marile, cumplitele lecții ale despărțirilor iremediabile, am început să întreb cum faci să treci peste moartea celor dragi fără să înnebunești, fără să te prăbușești… Temele care te frământă răzbat în scrisul tău și, uite, legat de asta îți mărturisesc revelația cea mai importantă pe care am avut-o acum, după
ce am lansat cartea despre prietena mea cea mai bună, Simona Catrina, care a murit în urmă cu doi ani: cred că acesta este lucrul cel mai valoros pe care l-am oferit cititorilor prin intermediul cărții pe care tocmai am publicat-o eu și mama ei, Dara Codescu, acela de-a așeza textele Simonei într-o ramă care permite citirea lor într-o altă cheie. Toată lumea se minunează dintotdeauna de umorul Simonei, toți cititorii ei nu mai conteneau zicând “ce fată veselă, ce haz nebun are, cât de simpatică e!”, dar, așezate acum într-un contex în care noi explicăm cum și de ce au fost scrise așa, capătă alte nuanțe, alte adâncimi, îți îngăduie să vezi, pur și simplu, că printre niște rânduri cu un umor ce pare debordant se poate ascunde o tristețe devastatoare. O să înțelegeți mai bine dacă o să citiți cartea…

Marina Almășan : – Am cunoscut-o și admirat-o pe Simona, așa că voi citi negreșit cartea. Spune-mi, Alice, de unde-și găsește o femeie echilibrul?

Alice Năstase : – Primele răspunsuri care ne vin în minte la o întrebare ca asta sunt cele pe care le-am mai tot auzit. Și pe care și eu le-am mai dat, cum spuneam mai înainte, în funcție de etapa de viață pe care o străbăteam. Din iubire, ziceam eu când nu prea aveam iubire. Din maternitate, ziceam eu când mi se părea că, gata, tot ce n-am ibuzbutit în viață, o să împlinesc prin copii. Din banii de ajuns, gândeam în perioadele în care n-aveam bani decât să plătesc facturile și niciun sfanț mai mult. Dar acum răspunsul pe care îl dau cu toată experiența etapelor anterioare și, dacă mi-e îngăduit să spun asta, și cu experiența pe care o simt venind dinspre viitor, este că echilibrul și-l găsește din ea însăși. Și o femeie, și un bărbat, la fel. Din împăcarea ei cu sine, din iubirea de sine, din credința în marea lumină a Universului, din bunătate, din iertare, din toleranță… 

Marina Almășan : – Văd că viața te-a transformat într-un mic filozof! Dar pentru ca tot ai pomenit de iubire , de copii, vorbește-mi , te rog, despre familia ta. Întotdeauna v-am privit cu o poftă nebună fotografiile “de grup”!

Alice Năstase : – Vezi, e ca la fotografiile din cărțile de rețete sofisticate, dacă pozele sunt bine făcute, îți fac poftă! Noi avem norocul de-a avea un artist-fotograf în familie, așa că avem niște poze de le lasă gura apă celor care-și fac doar câte un selfie cu telefonul… Suntem o familie mare și cu încâlcelile de rigoare, Paul are doi băieți mari din căsătoria anterioară, eu am, la fel, doi copii din fostul meu mariaj și, împreună, o avem pe Iza, care face legătura de dragoste dintre absolut noi toți. Suntem mulți, frumoși și veseli, bucuroși că viața a rânduit lucrurile în așa fel, încât să putem crește împreună. Și să știi că facem tot mai greu poze, pentru că, pe măsură ce cresc copiii, sunt din ce în ce mai atenți la detaliile imaginilor și veșnic nemulțumiți de cum arată. Ce caraghioasă e viața asta în care nu ne dăm seama ce frumoși și ce fericiți eram decât atunci când ne uităm la poze vechi!  

Marina Almășan : – Adevărat, am simțit si eu la fel! Dar n-aș vrea să depăsim prea repede zona “fericirii”. Cât timp ți-a luat până să poți spune “sunt fericită!”. Poți rememora prăpăstiile din care te-ai ridicat?

Alice Năstase: –  Mi-a luat când mai mult, când mai puțin… Am fost fericită și eu din când în când, dar nu știam că sunt. Acum, însă, când privesc în urmă și când mă uit la poze, știu exact când am fost. Acum pot să spun mult mai des că sunt fericită, pentru că am descoperit mecanismele mele interne de fericire, nu mai aștept așa de mult cu mâna întinsă spre alții pentru a-mi găsi fericirea. Până la urmă, am ajuns să cred că fericirea e o chestiune de înțelepciune și nu vine, pur și simplu, cu vârsta, dar vine cu evoluția spirituală, cu educația, cu înălțarea interioară. Mi-a luat, deci, câteva mari nefericiri ca să mă dezmeticesc și să învăț să spun că sunt fericită pentru că a trebuit să mă vindec, să mă salvez și să merg chiar mai departe de-atât. Deci, da, cum spui tu, mi-a luat câteva prăpăstii. Divorțul, o relație toxică de iubire și ambiție, moartea tatei, apoi boala și moartea Simonei, sărăcia, deziluziile… În mod paradoxal, obligată fiind să mă vindec de toate durerile astea, am învățat să fiu fericită.  

Marina Almășan : – Iar copiii – Doamne, trei la număr, în zilele noastre, întrxo familie de intelectuali!!! – îți oferă destule motive de fericire. Hai să începem să vorbim și despre ei. Uite, s-o luăm cronologic! Stiu că Ilona te moștenește și-mi mai vâr câteodată nasul pe blogul ei. Intuiesc că relansarea revistei ( pentru care te felicit din toată inima! ) este cumva legată și de faptul că ai dobândit, prin creșterea Ilonei –  un “partener” de scris incontestabil?

Alice Năstase : – Ca să răspund cinstit, nu… Ilona este foarte talentată la scris dar, așa cum eram eu în copilărie, nu-și vede și nu-și recunoaște talentul ăsta, iar, în plus, acum a ales ferm un alt drum vocațional, muzica, iar, pentru că a intrat în ultimul an de liceu, studiază intens pentru Conservator, deci e tot mai puțin dispusă să mă ajute cu scrisul. Stă ori cu nasul în partituri și face vocalize, ori își ia rucsacul și pleacă la câte un festival muzical. La ediția aceasta de revistă m-a ajutat mult Victor, băiatul meu de 15 ani. Culmea!, pentru că el nu doar că nu-și recunoaște talentul la scris – deși îl are, s-a născut cu el și cu metafora în sânge și-n cerneală – dar îl și reneagă, mai ales că tocmai a intrat la liceu la o secție de mate-info pe care și-a dorit-o cu ardoare. Dar m-a ajutat mult, a transcris interviuri, a pus diacritice, m-a ajutat la selecții de poze, mi-a dat un ajutor neprețuit. Însă relansarea revistei e un cadou de preț pe care mi l-am făcut mie, nu are legătură cu ei. În familia mea, puțini își doreau revenirea mea la ritmul trepidant al scrisului pentru o publicație de asemenea factură, consistentă, cu matriale ample, bine gândite și redactate cu grijă. Numai că eu, în anul din urmă, cât nu am mai avut revista tipărită, am murit un pic, iar acum simt că am reînviat, și eu, și, într-un fel, și Simona, căci revista era a noastră, a amândurora. Deși Simona nu era în țară când am lansat-o, căci plecase în Canada, a scris în fiecare ediție a revistei, timp de 12 ani.

Marina Almășan : – Mă număr printre cei, sunt sigură, mulți, care șe bucură sincer de renașterea revistei. Hai să mai vorbim puțin despre ea. Dar mai întâi să-mi spui ( de fapt, să LE spui, căci eu știu)  de ce ai oprit, la un moment dat, publicarea uneia dintre cele mai “de calitate” reviste de pe piața românească.

Alice Năstase : -Nu știu cum să împachetez răspunsul ăsta ca să sune bine, ca să sune “glossy”… Nu am mai avut resurse financiare. Revistele tipărite sunt foarte, foarte scumpe, doar tiparul costă multe mii de euro, de aceea și marile trusturi de presă, cele care au alte resurse decât am eu, pe cont propriu, își închid publicațiile și se mută integral în online. Am încercat și eu, dar am rămas, cum spune poetul, cu “un dor fără sațiu”, îmi zbârnâiau prin cap tot felul de subiecte valoroase, pe care simțeam că le-aș risipi așezându-le numai într-o pagină virtuală. În echipa pe care am format-o împreună cu soțul meu am cizelat un sistem de construire a unui subiect într-un mod foarte vizual, împletirile noastre de cuvinte și imagini de mare valoare parcă se risipeau așezate doar pe un ecran…   Mi-a lipsit enorm revista mea cu toate paginile ei lucioase și sunt sigură că veți remarca bucuria revenirii și splendoarea subiectelor pe care le-am inclus în noua ediție.

Marina Almășan : – Vii cu noutați sau e doar o continuare de drum?

Alice Năstase : – Vin cu și mai multă dragoste, deși nu credeam că e posibil. Vin cu un număr mai mare de pagini, vin cu un tipar de și mai bună calitate decât până acum, vin cu revenirea la un format elegant, broșat… Și cu subiecte de mare frumusețe, cu mari interviuri, cu texte valoroase, cu fotografii care-ți taie răsuflarea cu frumusețea lor. Nimic superfluu, doar lucruri care schimbă viețile înspre adevăr și înspre frumusețe. Am făcut un interviu cu poetul Lucian Avramescu, am fost și l-am fotografiat alături de soția și de fiica lui cea mică printre pietrele din muzeul pe care l-a dăruit localității sale natale, Sângeru, într-un loc ce-ți taie răsuflarea cu frumusețea lui, am făcut materiale ample și splendide dedicate Reginei Maria, cea mai iubită dintre călăuzele noastre spre devenire de țară și cea mai frumoasă dintre toate, am povești de dragoste mare, în a căror eternitate te poți încrede, am făcut interviuri fabuloase cu mari artiști, cu Manuela Hărăbor, cu Lari Giorgescu, cu Liza Panait, cu Beatrice Rancea… Am vorbit despre creierul și mintea universului cu profesorul Constantin Dulcan, despre dragoste și despre miracolul energiei cu Lavinia Pintea Tatomir, Alex. Ștefănescu a scris despre cuvinte, iar Dara Codescu despre tăceri… O să vă placă, citiți-o, citiți-o și iubiți-o!  

Marina Almășan : – Wow! Ce de subiecte ispititoare! Deci bva fi o revenire în forță! Să fie într-un ceas bun! ..Stii de ce m-am bucurat, în sinea mea? Desigur, și pt revistă, dar mai ales pt că am intuit că această decizie o anulează pe cealaltă, de odinioară, aceea de a-ti face bagajele și a spune PA! țării tale. Ce anume te supărase atat de tare?

Alice Năstase : – Am străbătut o perioadă foarte grea, moartea Simonei m-a destabilizat enorm, iar faptul că am fost nevoită să închid revista mi-a retezat speranțele, bucuria de viață, mi s-a părut o mare nedreptate, pentru că, așa cum spui tu, revista mea este și a fost mereu în topul calității și al valorii, toată lumea îmi spunea asta, însă într-o țară ca a noastră valoarea nu este nici recunoscută, nici răsplătită, ba, adesea, este aspru pedepsită. Nu vreau să vorbesc despre nonvalorile care ne conduc țara și instituțiile care contează, știi și tu prea bine. În plus, țara noastră minunată mi-a tăiat aripile. E țara tuturor posibilităților rele, ne mor părinții în spitale, tinerii ard la Colectiv și, la țară, copiii se duc la școală cu autostopul, fiindcă nu există autobuze între localități și… Nu vreau să mai vorbesc despre asta, fiindcă nu pot. Of, nu trebuia să mă provoci! Nu mai am încredere deloc în țara asta. Aș fi plecat și până acum, dar nu am reușit. N-am rămas de drag, am rămas de nevoie, n-am izbutit să vând casa din mai multe motive, unul dintre ele fiind că, ha, ha, ha, cadastrul întregii localități în care stau e greșit și primăria nu e-n stare să rezolve o situație care blochează toate tranzacțiile imobiliare din zonă, de aceea băncile nu mai dau credite pe o zonă cu un cadastru incert și nu se pot găsi ușor cumpărători cu banii în buzunare. Așa că am mai rămas o vreme și, în perioada asta, am decis să mă fac fericită oferindu-mi bucuriile mele profesionale și personale cele mai nobile, cele mai înalte…

Marina Almășan : – Una peste alta, mă bucur că ai revenit , cum se spune, “la sentimente mai bune”, măcar față de noi, prietenii tăi, care eram tare derutați de tendința ta de “abandon”…Alice, ești un om neobosit : ești mamă implicată, esti scriitor, esti om de televiziune. Fă, te rog, o radiografie a vieții tale. Sau măcar a unei zile din ea.

Alice Năstase : – Muncesc mult și dorm puțin. Am o capacitate enormă de efort și asta se vede în perioadele în care scriu foarte mult, fac interviuri, pregătesc emisiunea de la Canal 33, Marea Dragoste – se numește la fel ca revista- scriu la următoarea mea carte și o corectez pe cea pe care tocmai am terminat-o, postez pe blog, pe Facebook, pe Instagram, dau o fugă până la mama, la 90 de kilometri distanță, merg la evenimente mondene de seară și la conferințe de presă de zi, totul în timp ce, în paralel, am o viață de casnică 100%, în care duc copiii la școală, fac curat, gătesc câte ceva, aranjez cărțile în bibliotecă, îngrijesc trandafirii din curte, curăț litiera motanului Oreo – pe care toți ai casei îl iubesc, dar numai eu curăț după el –  și, seară de seară, citesc cu Iza din cărțile cu Harry Potter.  

Marina Almășan : – Pare o existență dificilă, dar frumoasă! Desenează-ne, te rog, timpul tău liber! Cum arata el și cum ți-ai dori să arate?

Alice Năstase : – Desenează-ne?! (râde) Uite, ascut bine creionul și desenez pe o foaie albă un punct mic, mic de tot, atât de mic, încât nu se vede decât cu lupa. Mi-aș dori să arate mai dolofan, dar, dacă nu se poate, mă mulțumesc cu ce am. Dincolo de orice glumă, îmi găsesc eu evadări, și între două gânduri poate fi considerat timp liber, dacă umpli clipa aia cu iubire, cu meditație, cu reflecție, cu bunătate. 

Marina Almășan : – La tine până și banalele răspunsuri devin literatură! Uite, o întrebare de tipul “hodoronc-tronc”: povesteste-mi cand ai plâns ultima oară?

Alice Năstase : – Am plâns când, la două zile după ce am luat din tipografie cartea mea și a Darei Codescu, Simona, o carte care pe noi ne-a făcut să vibrăm într-un fel atât de intens, încât am simțit-o adesea pe Simona Catrina alături de noi, am ieșit în curte și am văzut că magnolia a înflorit. În august! A înflorit în flori mov, asortându-se perfect culorilor alese pentru coperta cărții și asta după ce, așa cum povestiserăm în carte, am constatat că o scrisoare a ei trimisă în adolescență, păstrată într-un caiet cu magnolii presate între file, ne răspundea la întrebările noastre dureroase de azi. Alinându-ne. Spre finalul cărții noastre, după ce am comentat întâlnirea cu scrisoarea aceea magică – pe care vă rog s-o căutați în paginile cărții și s-o citiți-, nu știu de ce, am simțit nevoia s-o numim pe Simona “floarea de magnolie”. Și apoi, după ce cartea a fost gata, magnolia a înflorit. Și eu am plâns mult, mult, și i-am sărutat florile cu evlavia și cu adorația cu care aș săruta azi mâinile fine ale Simonei, dacă aș putea să o ating din nou și s-o îmbrățișez.

Marina Almășan : – Offf…..Unde poate fi găsită cartea și de când intră revista la chioșcuri?

Alice Năstase : – Luni, pe 12 august, vom avea o petrecere mare de lansare de carte și de relansare a revistei, intrarea este gratuită, dar, pentru că locurile sunt limitate și nu putem depăși capacitatea spațiului de evenimente, intrarea se face doar pe bază de înscriere. Am dat informații pe paginile mele de Facebook și pe site-ul nostru, sau dacă dintre cititorii voștri doresc să vină, se pot înscrie direct aici și să ceară o invitație. http://bit.ly/2MFiVjKTot de luni încolo, de pe 12 august, revista intră pe piață și se va găsi la punctele de difuzare din întreaga țară. Cartea, în schimb, nu se va găsi în librării. Am decis împreună cu Dara să însoțim cartea în drumurile ei, așa cum Simona ne însoțește în drumurile noastre. Să facem lansări prin orașele țării – avem deja stabilit la Buzău pe 14 august și la Constanța pe 20 august – iar cititorii noștri și ai Simonei își vor putea lua cartea de la întâlnirile cu noi, cu autograf, sau prin comenzi făcute direct pe site-ul nostru pe adresa distributie@revistatango.ro  Eu simt că intru, de luni, într-o nouă etapă de viață, în care îmi regăsesc forța de a merge înainte curajos. Indiferent dacă înainte înseamnă în localitatea mea cu cadastru scâlciat sau, mai la vest, spre Ocean. Eu, oricum, nu cred în granițe. Sunt doar niște convenții pe care le desfid. Și granițele dintre țări, și, mai ales acum, de când am scris cartea Simona și am strigat-o pe ea, iar ea ne-a auzit, pe cele dintre lumi. 

Marina Almășan : – Minunat, Alice! Voi fi părtașă la renașterea “copilului” tău , îți voi citi și noua carte și mă bucur sincer pentru tine și izbânzile tale atât de meritate! Iar pentru că, acum cateva secole, am lucrat oleacă împreună, pe “Arca Marinei”, am să-ți urez: VÂNT BUN DIN PUPA! 

Femei de 10 pe Facebook