Marina Almășan, treci la tablă!

Poate n-o să mă credeți, dar cuvintele astea aveau darul să-mi plimbe un sloi de gheață pe șira spinării chiar și mie, celei pe care toți o întreabă astăzi dacă s-a pierdut vreodată, dacă i-a fost vreodată frică și dacă, în general, știe ce-s alea emoții.
Da, emoțiil mele erau la fel de consistente ca și ale celorlalți și, cu cât învățam mai mult ( mărturisesc, fără o rușine exagerată, am cam fost o tocilară!), cu atât mi se părea că știu mai puțin. Eram vreo 2-3 tocilare în clasă , lupta dintre noi era acerbă și roteam, de la an la an, coronița de pe creștetul uneia, pe creștetul celeilalte.
Dar nu emoțiile și nu coronițele sunt amintirile care mi-au rămas cel mai viu colorate, din perioada școlii. Ci chipurile dragi ale dascălilor mei. Sunt fiică de profesoară și am crescut într-un respect profund față de stăpânii catalogului. Nu-mi erau nici mie dragi cu toții ( am avut și eu lista mea neagră de profesori, cei pe care i-aș fi împins, cu inima ușoară, în groapa cu lei sau i-aș fi ținut doi ani numai pe tacâmuri de pui și creveți vietnamezi!), însă învățam ȘI la materiile lor, pentru că vroiam să știu cât mai multe, iar voința mea nu-și permitea să se împiedice de câte un profesor nesuferit.

Mi-au răms însă, pitiți confortabil printre circumvoluțiuni, numele dragi ale unor dascăli pe care i-am iubit nespus. Știți care este paradoxul? Am uitat o mulțime de nume importante ce mi-au populat până mai ieri agenda telefonului, însă colbul nu s-a așternut deloc peste numele celor ce , demult de tot, în secolul trecut, au făcut parte din viața mea și, în felul lor, mi-au clădit viitorul.
Profesoarei Hagiac, de limba română am să-i fiu veșnic recunoscătoare pentru faptul că gramatica nu reprezintă pentru mine un Bau-Bau și pentru dragul pe care mi l-a strecurat în suflet pentru lectură. Apoi Florescu , profesorul-șampanie, spumos și neiertător în același timp..parcă mi-l si amintesc, apostrofându-l pe grăsanul clasei : ” Ai slăbit, Dănică, ai ajuns o umbră…O umbră de tanc, Dănică!”. Doamne, cât îmi plăcea matematica, din cauza lui! Da, „din cauza”, nu „datorită”, pentru că tremuram ca varga, când deschidea catalogul, iar înainte de teze cel mai bun prieten al meu devenea Furazolidonul! ..Nici până astăzi nu am uitat capitalele tuturor celor peste 40 de state africane! Mărturisesc, geografia nu a fost niciodată punctul meu forte ( a învăța, pe dinafară, era lucrul pe care l-am urât toată viața!) însă porfesoara Zolic era atât de specială și-mi era atât de rușine să îndrepte spre mine privirea aceea, ca un burghiu, încât am torturat-o pe mama un trimestru întreg, să mă asculte, la fiecare oră din zi, cu cartea de geografie în mână, încât ajunsese săraca să știe mai bine decât mine, că Bujumbura e capitala statului Burundi și că Etiopia își are capitala la Addis Ababa! ….Chimia n-am iubit-o niciodată și de aceea memoria profesorilor de chimie care s-au perindat prin laboratoarele adolescenței mele a devenit la fel de albă, precum halatele pe care aceștia le purtau la ore.. În schimb, îmi amintesc cu atâta poftă de orele de muzică și de minunata doamnă Fiștoc, căreia îi reușeau cele mai răsunătoare serbări de la Liceul pe atunci 24 . Fusesem și eu înfiptă în cor, la „vocea a doua”, unde cântam cu patos cântece pionierești, urmărind-o cu privirea pe mama, care lăcrima în sala de festivitați, înghesuită alături de alte câteva sute de părinți. Ori de câte ori mai cânt, astăzi, câte un generic de emisiune sau, pur și simplu, în baie, îmi amintesc chipul cald al doamnei Fiștoc, vocea ei stridentă și sufletul, mare cât o orchestă planetară!…Pe Fălie, l-am iubit până la cer și înapoi. Ca să mă iubească și el, n-am ratat nicio olimpiadă de fizică, ba am și dat admiterea la ASE, bifând opționalul pe atunci „Fizică”. Fălie era unul din cei mai buni profesori din Capitală, era pâinea lui Dumnezeu, drept care mulți îl luau de fraier și era cam gălăgie la ora lui. Dar nemernicii aveau de a face cu mine! Eram și sefa clasei, și, in plus, fana lui Fălie, așa că luptam din răsputeri ca dascălul meu preferat să aibă parte de tratamentul pe care-l merită! Datorită acestei iubiri pătimașe ( hei, alo! Nu va găndiți la prostii, Fălie avea vârsta tatălui meu! ) , puteți să-mi dați și astăzi orice problemă cu plan înclinat sau cu corpuri care se ciocnesc ( ce bine mi-a prins teoria asta, în zilele noastre! ) , mă voi descurca onorabil!…Doamne, n-am să uit niciodată sentimentul pe care l-am avut , cu câțiva ani în urmă, când am dat nas în nas, pe Dorobanți, cu bătrânelul deja, Fălie. Devenise un sărman pensionar cocoșat de trecea anilor, mergea împleticit, iar coborându-mi privirea, i-am observat, cu coada ochiului, pantofii scofâlciți. Tocmai luasem leafa și primul gând a fost să-l ajut cumva…După care m-a îngrozit cel, că s-ar putea simți extrem de jignit..Țin minte că l-am îmbrătișat atât de strâns, acolo, în mijlocul străzii, încât cred că, în mintea mea, îmbrățișam de fapt toată copilăria aceea, de care-mi era atâta dor..
….Ar mai fi câțiva. Dar deja articolul e prea lung, iar dumneavoastră v-ați plicitisit. Unii poate chiar ați strâmbat din nas: amintirile școlii nu sunt, pentru toți, savarine cu frișcă!…Astăzi, la „Femei de 10, bărbați de 10” vom vorbi despre „profu’ideal”. Ați avut așa ceva? În amintirile mele …e înghesuială mare