…M-am plictisit, ca de mere acre, de străduțele din jurul casei. M-am plictisit de vecinii nesuferiți, care se grăbesc să mă atenționeze că Obama s-a ușurat, înainte de a vedea că țin demult în mână, făcută ghemotoc, 
punguța de rigoare, pentru a face curat în urma câinelui meu. ( Care, între noi fie vorba, este mult mai curat și mai bun decât mulți dintre ei) . Iar Geamanul din mine s-a plictisit și el să tot vadă aceleași fațade, aceleași garduri ( care nici măcar nu cresc, deși Obama le stropește conștiincios, în fiecare zi!), aceiași stâlpi și aceleasi mașini, încremenite în aceleași locuri. Pe care le-am învățat pe dinafară : aici este firma aceea, al cărei portar se ceartă zilnic cu amărâții care-și parchează mașina în fața porții; aici este bătrânica precum un semn de întrebare, ce iese la plimbare sprijinită într-un cadru de metal și execută un du-te vino de fix trei metri, în fața casei ; aici este curtea din care , pe Obama, îl latră mereu o voce răgușită de dulău nevăzut ; aici e casa pe care era s-o cumparăm cândva, când erau copiii mici, dar am renunțat pt că numărul dormitoarelor nu corespundea cu al nostru; iată și atelierul de tuns câini, dezafectat din nu se știe ce motive, spre disperarea noastră, iată și clinica Oculus, unde vin românii din întreaga țară, sperând să se întoarcă acasă cu o vedere de șoim ș.a.m.d. Acelasi peisaj, în fiecare dimineată, vizionat alături de un labrador care mă trage în toate direcțiile, întărindu-mi musculatura brațului drept…
Dar astăzi am zis STOP! “- Obama, e timpul să investigăm noi teritorii. Astăzi am să te plimb prin locurile copilăriei mele”… Și deși până la Parcul Floreasca e ceva de mers pe jos ( distanță care pare și mai lungă, cu un tovarăș de drum care merge în zig-zag), am purces într-acolo, cu îndrăzneala marilor conchistadori ai lumii.
…Parcul era încremenit sub un ger care, clar, făcea si el parte din amintirile copilăriei mele. Cenușiul copacilor dezfrunziți era suplinit de albul zăpezii ce se mai întrezărea pe ici, pe colo, transformând parcul într-o zebră uriașă, cutreierată de purici mărunți cu chip de om. Mulți, trăgând după sine fie patrupezi din lumea lui Obama, fie bipezi, ce luau primele lecții de mers.
“- Vezi, Obama? Aici este parcul în care stăpâna ta și-a înghesuit copilăria. Imaginea aceasta amplă și aerisită era, de fapt, pe atunci, desktop-ul meu ( slavă-Domnului, tabletele nu apăruseră încă nici macar în literatura SF!), în care-mi investeam destule ore din zi. : Jucându-mă, pedalând, patinând ( apropo, uite, Obama, până să-l “aresteze” niște afaceriști mână-n mână cu Primăria și să-l transforme în cârciumă de lux, dreptungiul acesta generos era singurul (pe atunci) patinuar în aer liber din capitală! …Acum nimănui nu-i mai pasă de sănătatea copiilor, sunt mult mai importante “parandărăturile” primite de la carciumari… 
Dar hai să lăsăm patinuarul în lumea regretelor și să te amuz, arătându-ți toboganul – unul din primele din București, la acea oră – toboganul acesta din beton, în jurul căruia m-am zbenguit ani în șir, neîndrăznind să mă dau pe el niciodată. Da, eram fricoasa sau, poate, prudentă – spune-mi cum vrei ; sau poate doar un copil ascultător, ce nu ieșea din vorba părinților. Oricum, toboganul îmi părea pe atunci uriaș, iar perspectiva de a învăța să zbor, de la înălțimea sa, nu mă încânta din cale-afară, mai ales că asistasem vrând-nevrând la bușitura ce avea să-l transforme pe unul din colegii mei de joacă, într-un șchiop pe viață…
Uite, Obama, dealurile astea pudrate cu zăpadă erau, pe vremea mea, derdelușuri! Sănii grele de metal sau sănii ușurele din lemn, majoritatea manufacturate, stăteau cuminți la coadă, sus, în vârf ( și vârful acela mi se părea a fi, pe atunci, mult mai înalt!) așteptând să-și dea drumul spre aleea pe care, temători, încercau să se strecoare printre noi, bătrâneii de atunci ai cartierului.
…Am ajuns la blocul meu ( bine, hai, te aștept să te ușurezi si aici, înțeleg că emoția mea ți s-a transmis! ) . Ce mic îmi pare și “zgârie-norul” copilăriei mele! Cele 10 etaje – premieră a zonei, în anii ‘60 – au pălit definitiv anul trecut, când la hotarul Parcului Floreasca au prins a se înălța trei coloși din sticlă, măsurând câte 20 de etaje fiecare. Dar pe vremea mea, blocurile noastre de 10 etaje ( 6 la număr) – născute pe “ruinele” Gropii Floreasca ( despre care a scris și Eugen Barbu, în romanul “Groapa”) erau… “cele mai” ; se numeau “turn” și îi creau mari probleme lui Ceaușescu, disperat că, de la ultimele lor etaje, se vede ca-n palmă moșia sa din Primăverii… Vezi, Obama, balconul acela, de la etajul 2? De acolo pornea glasul mamei, care mă striga la masă, desprinzându-mă de pe crengile acelui copac, stufos pe atunci – da, ăla de-acolo, în care îmi petreceam veacul, împreună cu tovarășii de joacă, culmea! toți băieți. Dar eu eram…mai băiat decât ei, îi snopeam în bătaie de mă supărau, nu ieșeam din pantalonașii scurți decât la baie , iar genunchii îmi erau plini de vânătăi și julituri. Ca la carte…. “
…Dar nu! Se întâmplă, iată, ceea de ce-mi era frică! Nu mai apuc să-mi termin șirul istorisirilor, căci Obama a întâlnit o cățelușă cochetă, cu blăniță albă cârlionțată și paltonaș roz pufos și…m-a abandonat, cu nostalgiile mele cu tot! Așa că…nu-mi rămâne decât să mă amuz, de pe margine, cum îi face curte dulăul meu drag, delicatei apariții, adulmecând-o cu interes, pe toate părțile și, din cand în cand, aruncandu-mi câte o privire, cu tâlc! 😁😁
Rubrică oferita de FARMACIILE CATENA : ASPASIA COLLAGEN BEAUTY
Comentează