Bombănelile Marinei Editoriale

Jerpelitul meu Carnețel cu rețete

 

Dacă sapi adânc în sertarul “cudetoate” al dulapului meu din bucătărie, vei da peste comoara mea cea mai de preț. În materie de gospodărie, firește, căci nu-mi țin ființele iubite prin sertare!😁…

N-o să-ți spun din prima care este această comoară, ci o să te FIERB puțin. Ca doar vorbim despre bucătărie, nu-i așa?!?😁 Și, repet, trebuie să sapi adânc în acel sertar – pe care fiecare gospodină îl are și în care, știi și tu, orice-ai face, nu poți ține niciodată ordine. Din simplul motiv că acolo se amestecă toate cele : cuțite de diferite mărimi ( ca un făcut, mereu neascuțite!) , palete de silicon pt uns plăcintele, mașinăriile de separat albusul de gălbenuș, de scos sâmburi din cireșe, de spart nuci, apoi dopuri de toate felurile pentru sticle de toate mărimile, tocătoare și funduri de tocat, elastice de legat pungi, drăcovenii care ai uitat si tu la ce folosesc , tuturor adăugându-li-se atotcuprinzătorul “et caetera”. Dacă ai răbdare să navighezi printre ele ( mă refer la cele din sertarul meu) ai să dai, la un liman al răbdării, peste… carnețelul fermecat. Altfel spus, carnețelul meu cu rețete.
Are filele zdrențe iar timpul i-a împrumutat o culoare aurie, de parcă l-aș fi îmbăiat în gălbenuș de ou. Dar chiar și așa, jigărit cum e, carnețelul meu este unul din depozitarele cele mai de preț ale amintirilor adolescenței mele. Rețetele ce-l umplu , evoluând de la cele mai simple, până la cele mai sofisticate, au prins viață odată cu adolescența mea. Mai cu seamă, în vara aceea nesfârșită, în care mama a trebuit să plece vreo lună de acasă, la o soecializare, peste mări și țări, lăsându-mi-i în grijă pe cusurgiul tata și pe mofturosul  frate mai mic, știrb și mai mereu flămând. Mi i-a lăsat pe mână, la pachet cu un munte de indicații , sfaturi și …oftaturi : “Of, n-ai să te descurci!”. Aveam pe atunci vreo 15-16 ani și a fost anul de debut al măiestriei mele culinare. Cu o tenacitate desprinsă din cariera sa pedagogică, mama și-a pregătit minuțios plecarea, luându-mă tot mai des alături de ea în bucătărie și dictându-mi cuvant cu cuvant rețete pe care mai apoi urma să le experimentez pe cei doi cobai de mai sus. Carnețelul, cumpărat cu doi lei de la librăria din colț,  a prins a adăposti, în paginile sale, omlete și budinci, tocănițe si ardei umpluți, pilafuri și musacale, checuri și clătite, borșuri și salate de vinete, ba chiar și câteva preparate de regim, pentru – spun și eu, ca și stewardesele : “situația puțin probabilă a depresurizării..” stomacelor celor doi degustători ai operelor mele culinare! Aflată la vârsta la care cu totii imbibăm, precum niște sugative, tot ceea ce suntem învățați, mi-am făcut așadar, la 15 ani, ucenicia în ale gătitului, astfel încât devenisem în acea vară, cum s-ar zice, “numai bună de măritat” ! Chiar dacă nu aveam incă vârsta legală! 😁
au fost desigur și rateurile inerente, subordonate principiului “scopul scuză mijloacele”. Tata, bunăoară, isi mai amintește și astăzi zilele în care se întorcea acasă de la birou , fiind întâmpinat de nori groși de fum, de miros de ars sau de bucate care nu-și găseau asemănare nici măcar cu lucrările de artă ale pictorilor impresionisti. Însă anii au trecut, norii de fum și miresmele nepotrivite s-au risipit, carnețelul meu a capătat consistență, iar îndemânarea mea – destul exercițiu. Nu știu cât de bună nevastă am devenit eu, pentru cei doi soți ai mei , după ce am căpătat vârsta legală de măritiș ( nu însă și înțelepciunea necesară! ) știu însă că niciunul din ei nu a uitat niciodată bunătățile cu care i-am răsfățat.
….Dacă sapi adânc în sertarul meu “cudetoate”, vei da , cum spuneam, peste carnețelul de rețete si nu-l vei mai privi ca pe o vechitură numai bună de zvârlit la gunoi. Ci mai degrabă ca pe un jurnal de amintiri, a cărui fiecare pagină mie cel puțin imi trimite gândul către copilăria atât de specială. Mâncărurile din carnețel îmi ies astăzi fără cusur și nu-l mai răsfoiesc, decât atunci cand nu sunt tocmai sigură câte linguri de ulei trebuie să adaug la o anume prăjitură sau câte minute să țin o anume mâncare în dogoarea cuptorului. Dar simpla lui vedere, pe fundul sertarului cu pricina, mi-i readuce în minte, ca-ntr-un tunel al timpului, pe ai mei părinți,atât de tineri pe atunci, și pe micuțul Sergiu, crescut, timp de o vară, cu mâncare gătită de sora mai mare…


Rubrică oferită de : CREMELE GENERA

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Publicitate