Îmi place starea de iubire! Iubesc fără să-mi imaginez măcar repercusiunile amorului meu nebun. Iubesc fără a avea majore analize și fără să mă gândesc că la un moment dat dragostea aceasta mă va face să sufăr mai mult decât îmi pot imagina. Și sunt un soi nătâng de mister, pentru că-mi place mai mult ideea de-a iubi ceva, pe cineva, cumva, decât sentimentul în sine. Și n-am avut niciodată probleme în a recunoaște că-s vanitos și că senzația de afecțiune, de ridicare la cer nu e altceva decât o formă a noastră de egoism. Nu știu câți au curajul să recunoască că dincolo de persoana la care țin se ascunde de fapt nevoia de a te atașa, de a găsi o utilitate și de a satisface mirabila frică de singurătate.
De pe frontul unei relaxări și a unei împăcări meritate cu mine, mă îngrozesc tot mai tare când văd ratări continue. Îmi dă cu virgula completă automatismul de a căuta cu orice preț liane de care să te prinzi. Și n-o să pot raționa principiul agățării de niște valori perimate, lipsite de fundament. Ne aparținem nouă, în primă fază. Și nimic nu schimbă asta! Ulterior, dăruim această apartenență și altora. Firește că atunci când dai un deget, tendința e aceea de a fi furată, devorată, adulmecată, toată mână!
Se spune că iubirea nu poate fi cumpărată. Nu fiți atât de siguri, pentru că plățile nu implică nici bani, nici interese. Bugetul e unul măreț, dacă vrei să o ai cu toată dăruirea. Dai mult și oferi numeroase credite, doar, doar reușești să mai ții câte-o secundă din starea de beatitudine continuă. Iei și pe datorie. Mult! Și te trezești la un moment dat că trebuie să dai înapoi. Și muncești mult ca să înapoiezi datoria, până în momentul în care, la fel ca orice bun samaritean, te trezești curat și-aștepți să primești în schimb. Și nu mai vine nimic!
Păi, vezi tu, ideea de a iubi nu e altceva decât un o cușcă a realităților noastre. Lumea se construiește pe iubiri și tot ele o dărâmă. Și nu-ți dai seama de ce ai! Poate doar atunci când ajungi să pierzi! Și sigur nu sentimentul în sine e cel mai important, asta pentru că acesta nu ține de foame, ci miraculoasă senzație de a crește și a mări ochii și privirile cuiva.
Eu unul iubesc iubirea. Nu doar că mă face mai bun, dar mă și ajută să nu o iau razna. Nici nu mai contează, la un moment dat, dacă e sau nu împărtășită. Și a iubi, pentru mine, înseamnă să-mi pese, înseamnă să trăiesc prin răsuflarea celorlalți, înseamnă să nu-i dezamăgesc și să ofer, pe cât se poate, din farmecul acestui sentiment, în felul meu bolnav de-a înțelege și înfățișa lucrurile. Asta pentru că a fi om nu e doar o gratuitate în care poți cădea la infinit, pentru veșnicie, ci o responsabilitate continuă, pe care trebuie să o înțelegi!
Iubirea mea sunt eu, nu în sensul narcisist, ci doar fără prejudecata că cineva, neinspirat, mi-o poate confisca din considerente absurde, știind că în orice moment poate avea valențe hiperbolice sau poate fi diminuată complet, asumându-mi orice frustrare născută din asta, supraviețuind și păstrându-mi în continuare statutul de răsfățat și de acumulator de energii din viața și din oamenii care mă dezamăgesc zilnic, făcând prin atitudinile lor, să mă îndepărteze și, la fel de paradoxal, să îi iubesc mai profund.
Comentează