”De-a lungul existenței mele, de-a lungul timpului, tot felul de domni au reprezentat la un moment dat, bărbatul ideal pentru mine. Cred, totuși, că mă simt bine alături de un bărbat care mă face să râd.”
(Cu siguranță, Maia Morgenstern este o persoană greu de prins. Are un program năucitor, fracturat între repetiții la o puzderie de teatre, spectacole, cursuri cu studenții, ședințe la Teatrul Evreiesc de Stat, unde e directoare și, eventual, o brumă de viață personală. După lupte seculare, care au durat vreo săptămână, am reușit să o răpesc pentru o jumătate de oră. Teatrul este în renovare, așa că ea își indeplinește datoriile de manager într-o cămăruță dintr-un bloc de birouri, unde se îngrămădesc mobile, maldăre de costume, o măsuță la care stă chircită secretara și biroul directorial, acoperit de hârțoage. Maia e în costum de repetiție și stă ghemuită pe un scaun desperecheat. Și-a încheiat lucrul la birou și se pregătește să plece la sala de sport. Cred că unul dintre secretele ubicuității ei este și forma fizică de invidiat. Are o mobilitate și un tonus de atletă. Și e mereu veselă.)
R.B. : Maia, te cunosc de-o viață și mereu ai fost o persoană deosebit de independentă și imprevizibilă. Cum se împacă acest caracter rebel cu rigoarea meseriei de actriță?
M.M. : Asta e o întrebare foarte grea și cred că o să facă obiectul unui roman, al unui serial fluviu, al unei saga. Nevoia de independență nu știu cum să o definesc. Cred că e nevoia de a călca anumite rigori, conștient sau inconștient.
R.B. : Mi-aduc aminte că încă din liceu erai cunoscută ca un spirit rebel.
M.M. : Dragul meu, cred că am să te dezamăgesc. Cred că era mai degrabă un soi de spaimă, de timiditate, de nevoie de atenție, de iubire… Era o formă de nesiguranță. Nu știu cât de bine dă în interviul tău, dar este o formă de temeritate, cea a ghiocelului care străpunge un înveliș de frunze moarte, de zăpadă murdară și țâșnește în frig, fără certitudinea că va învinge, doar pentru că vrea să respire și altfel.
R.B. : Totuși, ești o ființă paradoxală, cum e posibil ca în viața particulară să fii atât de imprevizibilă, iar la teatru să fii atât de riguroasă? Cred că ești unul dintre cei mai serioși oameni cu care am lucrat vreodată.
M.M. : Sunt un om care joacă șah. Prost, dar joc. Iar principala mea tactică este cea de supraviețuire. Iar pentru că timpul este atât de limitat, ca să pot îndeplini tot ce mi-am propus sau mi s-a impus, trebuie să ajung la maximum de eficiență cu minimum de efort. Iar rigoarea mă ajută aici foarte tare. Aici, părinții mei, mai ales tatăl meu, au avut o influență foarte mare…
R.B. : Știu că era matematician…
M.M. : De înaltă ținută. El era acolo unde matematica încetează a mai fi știință și devine artă. Și de aceea mi-a sugerat să funcționez după anumite principii. Oricare ar fi ele, numai să le respect. Într-adevăr, lucrul ăsta funcționează și astfel pot să fac mai multe lucruri de-odată.
R.B. : Cât de mult influențează viața personală pe cea artistică?
M.M. : Eu sunt un om foarte atent la detalii și atunci când detectez o anumită întâmplare, un eveniment, o emoție, sau orice alt lucru important, o notez, o înmagazinez și o voi folosi dacă va fi nevoie. Nu trec nici peste experiențele negative, dureroase, de care nu sunt prea mândră, în ceea ce mă privește pe mine sau relația cu alții. Și ele se păstrează, se acumulează.
R.B. : Cum funcționează mariajul între doi actori?
M.M. : Nu știu.
R.B. : Totuși, ai fost măritată cu actorul Claudiu Istodor. Ați trăit o dragoste pătimașă, ba mai mult, ați și jucat împreună.
M.M. : Și o să mai jucăm.
R.B. : Totuși, există o linie de demarcație între viață și artă? Stați acasă bine mersi impreună, apoi mergeți la teatru și jucați niște roluri, tot împreună. Există o graniță?
M.M. : Nu pot vorbi decât prin prisma experienței mele. În orice caz, prietenia și admirația pe care le am față de domnul Claudiu Istodor cresc proporțional pe parcurs ce se scurg anii.
R.B. : Nu mi-ai răspuns la întrebare.
M.M. : Practic, eram foarte tineri și foarte îndrăgostiți și… nici nu mai țin minte prea bine.
R.B. : Mi-aduc aminte cum veneai să repeți la un examen de-al meu, unde jucai o prefrumoasă fecioară, fiind gravidă în luna a șaptea. Era o iarnă cumplită și tu țopăiai în gerul năpraznic din Institut alături de partenerul tău, Claudiu, iar toți cei din jur se întrebau dacă nu sunteți inconștienți. Probabil că atunci când ești tânăr, lucrurile merg mai ușor.
M.M. : Merg și la bătrânețe. La patruzeci de ani, fiind gravidă cu Isadora, am filmat bine-mersi la ”The Passions of Jesus Christ”.
R.B. : Ai tabu-uri în meserie? Există un prag peste care nu poți trece atunci când urci pe scenă, sau intri în platou?
M.M. : Întâmplarea a făcut ca să lucrez alături de regizori și actori dăruiți, serioși, care își cunosc bine meseria, dar pot spune întotdeauna da, sau nu, la o propunere. Dacă nu mi se pare logic, sau dacă am altă percepție sau viziune asupra situației, a personajului sau a relației dintre personaje, nu pot să fac, sau nu vreau să fac un lucru sau altul. Nu e vorba de un ”tabu”, ci de ceea ce simt, de povestea pe care vreau să o spun. Acum, adevărul e că de când m-am cocoțat la nivelul unei autorități, pot să spun ”Nu și gata!”
R.B. : Știi, mi-aduc aminte de Andrei Șerban, un regizor care îți este foarte drag, care în 1990 a convins o actriță să se radă în cap și să apară în pielea goală pe scenă. Asta se întâmpla într-o societate pudibondă, abia ieșită din comunism. Jucai și tu în spectacolul acela, „O trilogie antică”. A fost un act de curaj, dar succesul a validat spectacolul. Avea acoperire estetică?
M.M. : A avut. Dar trebuie avut grijă la epigoni și epigonism. Niște argumente serioase, logice, istorice, psihologice, emoționale, pot justifica un anumit act artistic. Dar argumentul că la cutare regizor ai făcu asta, iar la mine de ce nu vrei să faci, nu ține. Trebuie să mă convingi tu, ca regizor că e un act artistic, nu o găselniță sau un truc. Până la urmă, actorul se află pe scenă și la sfârșit cortina peste el cade.
R.B. : Ce calități trebuie să aibă un actor ca să te impresioneze?
M.M. : Pe mine mă impresionează toți!… (Râde.) Șterge asta!… Eu cred foarte tare în relația bărbat-femeie, trăiesc cu dragoste, trăiesc pentru dragoste, devin puternică atunci când sunt îndrăgostită.
R.B. : Totuși, trebuie să fie un ”ceva” care să te atragă.
M.M. : Acel ceva nu se poate explica. E mai degrabă vorba de intuiție. E cam vag, nu ești mulțumit de răspuns.
R.B. : Nu, pentru cititoarele noastre sunt curioase să știe cum arată bărbatul ideal în ochii Maiei.
M.M. : De-a lungul existenței mele, de-a lungul timpului, tot felul de domni au reprezentat, la un moment dat, bărbatul ideal pentru mine. Cred, totuși, că mă simt bine lângă un bărbat care mă face să râd. Asta mă eliberează de stres, mă eliberează de spaime.
R.B. : Deci cheia spre inima ta este umorul. E bine de știut.
M.M. : Nu doar atât. Important e să râdem la aceleași glume. Atunci când mă îndrăgostesc, există un soi de complicitate. E un cod secret care se stabilește, în văzul lumii, dar împărtășit numai de noi doi. Și nu sunt dispusă deloc să-l dezvălui. Deloc!
R.B. : Apropo de bărbați, ai lucrat cu unul dintre cei mai sexy bărbați ai planetei, Mel Gibson. Cum ți s-a părut ție, așa, ca femeie?
M.M. : Eu eram însărcinată cu Isadora, iar toată atenția era concentrată către viața care se năștea în mine, mai ales că nimeni din platou nu știa asta.
R.B. : Totuși, n-ai simțit nici un fior, când îți dădea indicații în platou, când te privea cu ochișorii ăia albaștri?
M.M. : Ce fior, că eram acolo cu copiii, cu Tudor, cu Cabiria. Fior era la Tudor, care era îndrăgostit de Monica Belluci…
R.B. : Ca noi toți…
M.M. : Ca noi toți. În plus, eu eram la frageda vârstă de patruzeci-patruzeci și unu de anișori și eram însărcinată pe ascuns, că lucrurile nu erau foarte simple. Dar eram, totuși, profund fericită că lucram la filmul acela și pentru că eram înconjurată de dragoste. Eram conștientă că se întâmplă ceva minunat.
R.B. : Cu Mel Gibson am priceput care-i treaba. Totuși, ce idol masculin ți-ar stârni interesul?
M.M. : Robin Williams! Anthony Hopkins! Laurence Olivier! Vezi, n-am gusturi rele.
R.B. : Deloc. Și dintre actorii români români?
M.M. : Și români. Toți.
R.B. : Chiar toți-toți?!
M.M. : Pe toți, dar primul pe listă e Marin Moraru!
R.B. : Apropo, joci scene de amor torid în ultimul tău spectacol de la Național, ”Visul unei nopți de vară”. Cum ți se pare ca bărbat Mihai Constantin, partenerul tău de ghidușii?
M.M. : Fascinant. Încântător. Îmi place umorul lui. Cred că forța unui bărbat stă în capacitatea lui de a fi ironic față de sine și față de viață în general.
R.B. : Băiatul tău e actor, iar fetița ta, Cabiria, pare să-ți calce pe urme, la rândul ei. Ce sfaturi i-ai da uneia dintre cititoarele noastre care vrea să devină actriță?
M.M. : În primul rând, sfaturile sunt bune numai atunci când sunt cerute. În al doilea rând, eu nu aș da sfaturi. Sfaturile sunt ca medicamentele. Unuia îi face bine aspirina la răceală, altuia îi dă alergie.
R.B. : Totuși, Cabiria vrea să devină actriță?
M.M. : Dar de ce mă întrebi pe mine? Nu sunt abilitată să răspund la întrebarea asta.
R.B. : Totuși, dacă va fi așa, o vei ajuta? Nu mă refer la lucrurile pe care le face orice mamă pentru copilul ei, ci la secretele meseriei. Știu că pe Tudor l-ai ajutat la un moment dat.
M.M.: L-am ajutat fără să am aerul că îl ajut. Adică i-am cerut ajutorul. I-am spus:”Cară-mă în spate. Ajută-mă. Ajută-ți partenerul fără să-ți pierzi suflul. Fără să te pierzi pe tine.” Dar asta e teorie. La modul concret, am lucrat mai multe forme de spectacol. Mai mari, mai mici, mai clasice, mai moderne, mai la modă, mai puțin la modă.
R.B. : Pe tine te-au ajutat părinții când te pregăteai pentru facultate? Mai ales că ai picat prima oară. Credeau în harul tău?
M.M. : Total.
R.B. : Deși n-aveau nici o legătură directă cu arta.
M.M. : Poate tocmai de-aia. Dacă mama avea un soi de spaimă – a fost disperată când am picat – tata era foarte calm.
R.B. : Ce planuri ai?
M.M. : În primăvară intenționez să plec la Turda, unde voi repeta cu regizorul Mihai Măniuțiu la o piesă în care voi juca alături de maestrul Radu Beligan.
R.B. : Uimitor. Despre ce este vorba?
M.M.: Este o piesă scrisă de Mona Radu, care cuprinde și fragmente din cărțile domnului Beligan. E un omagiu adus unuia dintre cei mai mari oameni de teatru ai noștri.
R.B. : Mona a mai scris și alte piese, dintre care una în care deja joci alături de domnul Beligan. Sunt sigur că vom mai auzi de ea.
M.M. : Cu siguranță.
R.B. : Mulțumesc, Maia.
P.S. Dacă doriți să o vedeți pe Maia Morgenstern dezlănțuită, într-una dintre cele mai bune piese erotice scrise vreodată, nu ratați ”Visul unei nopți de vară” de W. Shakespeare, regizată de Petrica Ionescu, la Teatrul Național.
Comentează