banner marshal garden
Ea și El Ultimul romantic

#hastag trăiesc

Cu ochii închiși, privind către lume, cu tăceri răpuse de uitări, încerc să fiu. Nu e o corvoadă asta, nici povară și n-am făcut niciodată un scop mult prea greu din a trăi. Până la urmă, viața e concretizată astfel – trecerea prin mai multe episoade pasagere, prin diferite scenarii pe care ni le construim și cărora le suntem fideli de la început până la final. Ce n-am prea înțeles eu foarte bine este de ce, cu fiecare clipă trecută, unii țin cu dinții de măsluirea acestor scenarii?

Pe scurt, se poate trăi bine-merci, ca într-o lungă cursă, cu notorietate, cu dorința de a nu trece neobservat, prin ceea ce suntem, cu pozitivism. Fără a sta în banca potrivită, putem ridica zmeele visurilor noastre și putem străluci, oriunde-am fi, dacă ne dorim și dacă înțelegem că planurile nu strică, dar ceea ce ne apare în față este de fapt provocarea supremă, de dus la final cu brio, către linia de sosire.

Ce nu se prea înțelege este că suntem o măsură a alegerilor noastre. Nu se pune în traistă nimic, nu ne bagă nimeni ceva pe gât și mai mult decât atât, voluntar sau nu, putem susține anumite lucruri trăite. Alegem ce trăim, ce vrem, pe cine-avem și cu cine suntem. Nu sunt amator de senzații tari de dragul compromisurilor. Există situații în care faci frumos pentru că trebuie, dar atenție, e și asta o alegere. Indiferent de forma după care ne-am definit viața, întotdeauna existp alternative, există un da și nu, de care putem uzita și care ne poate lăsa să fim așa cum vrem noi, dacă ni se pare că decorul e prea încărcat și trebuie cu ardoare simplificat.

Oamenii au tendința de a încărca. Vor, cu orice preț, ca totul să fie complicat, când de fapt e mult mai simplu decât ne imaginăm. În primul rând, suntem diferiți. Nu există reguli pentru a avea idealuri și situații perfecte. Nu există perfecțiune, iar cei care-și doresc asta au cu siguranță rotițe lipsă și nu mai reușesc să se țină pe linia de plutire. Viaţa asta a noastră nu este despre cine ne e frică, nu este doar despre familii şi mâncare, nu este doar o încărcătură inutilă de ani. Viaţa e ceva măreţ şi-un măreţ scenariu căruia îi dăm forma corecta atunci când înţelegem că suntem noţiuni diferite, când vedem, cu înţelepciune, că nu suntem coloraţi, că nu suntem nici măcar stăpâni ai celor de lângă noi.

Cu ochii amăgiți de iluzii și ochelari de cal, ne trecem, ne veștejim, uitând să vedem strălucirile. Care-s ele? Alea care te fac să fii pozitiv, să uiți de hashtaguri și să-ți vezi de treaba ta. Cu sau fără bani, cu sau fără faimă și vanitate excesivă, strălucirile astea ne deschid ochii și ne lasă, cu bună seamă, să facem ce vrem. Atunci când ții cu dinții, habotnic, de-o idee fără noimă, nu vei face decât să duci la neînfăptirea ei, pentru că nimic nu se construiește fără suflet, fără complicitate.

Proiecția noastră pe un fundal alb, toți factorii care concură la individualizarea noastră, filmul major al pierderii, rola de episoade imperfecte face ca noi să ne împlinim tocmai prin ratarea conștientizată. Ca și cum orice plan măreț trebuie șters cu buretele și lăsat la voia întmplării. Nimic nu îți poate asigura nemurirea, pentru că toți, la final, vom fi morți, iar morții nu simt nimic, nici măcar regrete.

Curajul de a recunoaște mediocritatea, de a taxa tentațiile inerente ale plasărilor în spații facile, e dureros si de cele mai multe ori, dificil de cuprins, tocmai pentru că acesta ascunde în el teama unei singurătăți în lumea mișeilor, teama că anestezia dualității îți frânge elanul, orizontul și integritatea. Dar ce să vezi? Asta-i cheia! Și cum nimic nu mai are o regulă clară, fără prea multe hastaguri venite din minți lipsite de certitudini și analize, am doar un gând – să trăiesc! Oricum ar fi!

Femei de 10 pe Facebook