„N-a fost niciodată despărțită de țara în limba căreia n-a scris (…). O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc (…) O asemenea personalitate onorează două literaturi” spunea Camil Petrescu despre Elena Văcărescu, Arhitectul de frumos în povestea căruia vă invit mai jos!
În toamna lui 1864 se năștea cea care avea să își înnobileze și mai mult nobila familie în care se născuse. Elena Văcărescu era fiica diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu. Se înrudea cu onorabilele familii nobiliare Cantacuzino, Rosetti şi Văcărescu. Crescută cu bonă englezoaică și educate de profesori care veneau acasă pentru orele de studio, Elena și-a finalizat studiile la Paris, unde a studiat filosofia, arta poetică şi istoria. La Sorbona, Elena a intrat în atentia intelectualității francize și s-a bucurat de îndrumare literară de la dascăli şi poeţi francezi de consacrați: Sully Prudhomme, Leconte de Lisle și Jose-Maria de Heredia. Încurajată de mentorii ei, în anul 1886 a publicat, la Paris, „Chants d’Aurore”, primul ei volum de versuri. Ecourile acestei lansări au fost fulminante iar Elena Văcărescu a primit un premiu special al Academiei Franceze.
Pe când avea doar 24 de ani este invitată de către Casa Regală a României, la Bucureşti, ca domnişoară de onoare la nunta reginei Elisabeta. Elena și Regina României dezvoltă o strânsă prietenie care va dura mulți ani. Gurile rele ale vremii mai spun că însăși Reginei i se datorează ascensiunea literară a Elenei Văcărescu, uitând că acesteia din urmă Academia Franceză îi recunoscuse anterior talentul. Pe de altă parte, Regina a fost o înfocată susținătoare a talentelor literare românești printre care și elena Văcărescu s-a numărat.
„Rapsodul Dâmboviţei”, a fost cea de-a doua lucrare literară – o culegere de cântece populare, publicată mai întâi în limba germană şi mai târziu în franceză, engleză şi italiană. Și această lucrare înregistrează un success neașteptat iar autoarea lui este deja privită cu înaltă admirație și respect.
Vieții de la Curte, Elena a trebuit să îi dedice mult timp, așa cum prevedea protocolul regal. Primită cu brațele deschise de cuplul regal, sentimentele care s-au născut între ea și Ferdinand, viitorul Rege au fost aproape inevitabile. Contrar educației alese a amândorura, cei doi se hotărăsc să se logodească în secret. Însăși Regina le-a fost complice în timp ce însuși Regele le acordase și consimțământul lui. S-au logodit iar cuvintele viitoarei mirese sunau așa: „Pentru mine, jurământul meu înseamnă că niciodată niciun alt bărbat nu se va apropia de mine atât timp cât voi trăi. Şi nimeni nu mă va putea dezlega de acest jurământ“…
Însă lunga lor logodnă nu a fost de bun augur! Casa de Hohenzollern din care provenea Ferdinand, s-a împotrivit nunții dintre un german și o româncă, uniune care ar fi „alterărat” sângele regal. Într-o coincidență mult prea evidentă, presa tocmai atunci publica materiale injurioase despre familia Văcărescu.
Neavând încotro, Regele Carol I a dispus ruperii logodnei precum şi exilarea Elenei. Despărțirea celor doi iubiți a fost una sfasietoare! Din jurmalul Elenei cităm: „Îşi stăpâneşte hohotele de plâns, îşi sprijină fruntea deznădăjduit, pe umărul meu. (…) În clipa despărţirii, am strigat: «Doar România şi viitorul ei contează. Vei fi un rege mare! Restul, fericirea ta sau a mea nu înseamnă nimic»…“Ferdinand scump, Sunt năucită, zdrobită de durere. De opt zile torturile și umilințele se prăvălesc asupra mea. Astăzi, regele, pe care au reușit să-l monteze îngrozitor, mi-a cerut să plec. Da, trebuie să plec copleșită de rușine. Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu știe, Dumnezeu ne judecă. Se spune că ți-am sucit mințile și că tu ți-ai dat seama tot timpul de acest lucru, nu-i așa? Că nu a fost așa, că țin doar la inima ta, doar această puternică pasiune în fața căreia am rezistat atâta vreme, că eu am fost întotdeauna cea care te-am pus în gardă împotriva consecințelor de care eu sunt cea copleșită acum. Mi-au luat totul, reputația, dragostea mea mai puternică decât viața, iar regina, regina este împietrită, anihilată. Eu sunt terminată, lichidată. Regele la fel de crud și de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit și l-am slujit cu credință. Roagă-te la Dumnezeu, Ferdinand, să nu ajung să-l disprețuiesc. Disperarea noastră este atroce. O, Tagi, Tagi, cine va avea milă de mine, de regină ? Mi-e așa de teamă că tata se va omorî. Scrie-mi, te implor. Te iubesc atât de mult, Hélène”.
Conștientizând că Ferdinand trebuie să își revină numaidecât din această tragedie sentimentală, Regele îi alege urgent ca drept mireasă pe Maria de Edinburg, nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii și a Țarului – un excelent pedigree aristocratic încununat, ca într-un cerc perfect de aspectul Mariei – uluitor de frumoasă, educate și carismatică. Restul e deja istorie pe care toți știm….
În tot acest timp, exilata Elena Văcărescu a trait o vreme la Veneţia şi la Roma, apoi iar la Paris însă inima ei creatoare rămăsese departe, pe acele plaiuri românești unde se regăsise pe deplin. Efervescența ei literară în atmosfera pariziană i-a avut drept martori ocular pe Marcel Proust, Miguel de Unamuno, Aristide Briand, Sarah Bernhardt, Paul Valéry și multe alte nume grele ale literaturii universale.
„Amor vincit” – în anul 1908, „Vraja” – în 1911, „Regi şi regine pe care i-am cunoscut”, „Le Roman de ma vie”, „Cobzarul“ – toate aceste romane sunt roadele muncii ei recunoscute și respectate de criticii literari. Ca personalitate consolidate a literaturii francize a putut face o tranziție aproape genuine înspre diplomație cum în 1919, devenea membră a delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris, apoi secretar general al Asociaţiei Române de pe lângă Societatea Naţiunilor, în 1922 este aleasă membru permanent cu drepturi depline în prezidiul Comisiei de colaborare intelectuală iar în 1924 participă la înfiinţarea Institutului Internaţional de Colaborare Intelectuală.
Ca o încununare a tuturor acestor titluri onorabile, în vara lui 1925 a devenit membră de onoare a Academiei Române, fiind prima femeie care a avut acest privilegiu. Se încununau, astfel, recunoașterile literare și diplomatice, la un nivel înalt pe care nu îl ceruse și pe care nicio altă femeie nu îl mai primise anterior.
Iată ce glăsuia în acel moment: „Născută din cel mai curat pământ românesc, crescută generaţii după generaţii în volbura veacurilor româneşti, eu am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre (…) îmi iubesc ţara pentru toată originalitatea ei autentică, din care s-a plămădit propria-mi originalitate (…) Am servit ideea românească, am încercat să răspândesc peste hotare faima neamului românesc şi am servit în lume expansiunea sufletului românesc (…) Am învăţat mai întâi că ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc”.
Credeți că lucrurile au culminat aici și că Elena nu a mai cules și alți lauri aleși? Nimic mai departe de adevăr căci la doar doi ani distanță, primeşte din partea preşedintelui Republicii Franceze, ordinul „Legiunea de Onoare”, Anul 1930 îi aduce statutul de membră în Comitetul Internaţional pentru difuzarea Artelor prin Cinematograf iar în 1933 este distinsă cu Ordinul „Coroana României” în grad de mare ofiţer. Un an mai târziu, fondează Casa Românească de la Paris.
Membră a delegaţiei româneşti prezentă la Conferinţa de Pace de la Paris a ales mereu să se comporte ca o „româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă cu orgoliu şi originea şi sufletul românesc”, conform aprecierilor lui Camil Petrescu.
Murea la Paris, la venerabila vârsta de 82 de ani și lăsa cu limbă de moarte ca trupul ei să se întoarcă în pământul românesc ceea ce se și întampla 12 ani mai tarziu când a fost reînhumată la Cimitirul Bellu, alături de strămoşii săi.
Ca o ultimă și certă declarație de dragoste pentru țara în care se născuse și de care îi fusese veșnic dor, printre străini, Elena Văcărescu a lăsat moștenire Academiei Române majoritatea averii familiei.
Nu știu ce-aș mai putea spune, ca încheiere, despre această personalitate exemplară în care intelectualitatea și patriotismul curat s-au împletit fără tăgadă însă de un lucru sunt absolut convinsă: au existat și vremuri în care românii și-au dus prin lume cu mândrie naționalitatea și au primit recunoașteri uluitoare, din partea unei lumi întregi. De i-am putea avea pe ei drept „influenceri” azi, în lumea „modelelor de carton” poate că nu ne-am mai rușina atât de ușor de locul și pământul pe care ne-am născut!
Comentează