Bombănelile Marinei Editoriale

Despre YES-meni

 

Mai țineți minte dulăii aceia de jucărie, pe care , odinioară, șoferii de Dacii și-i așezau deasupra banchetei din spate, la geam și care își bălănganeau capul mobil, în funcție de hârtoapele prin care se aventura sărmana mașină ceaușistă? 

Ei, aceasta este reprezentarea pe care le-o dă imaginația mea, yes-menilor! 

Deși a ea a existat, probabil, de când lumea și pămânul, despre aceasta categorie s-a vorbit mult prea puțin. Toți acceptăm, tacit, că, dacă aproape orice câine are purici, atunci și orice om ajuns într-o anumită poziție are în jurul său o constelație de yes-meni. Adică de dulăi care se gudură pe lângă picioarele sale, dând mereu din cap afirmativ la tot ce spune sau ce face șeful , sperând , în compensație, la “un os de ros” : adică o mică functie, un mic privilegiu, chiar și numai un mic zâmbet. Căci un zâmbet de șef îți poate însenina, uneori, întreaga zi.

Yes-menii sunt, mai totdeauna, persoane duplicitare. Ei și-au exersat atât de bine datul din cap de jos în sus, încât îl practică indiferent de spusele sau deciziile sefului lor. Ceea ce nu înseamnă că, tacit, nu-l judecă, nu-i condamnă faptele, nu-l critică , ironizează sau blestemă, la tot pasul. Dar yes-menii nu au coloană vertebrală. S-au dezbrăcat de ea, la intrarea în Lumea cea mare, pentru că îi încurca din cale-afară , nelăsându-i să funcționeze după regulile pupincurismului, a căror respectare îi face atât de fericiți. 

Yes-menii mai au o calitate : au o acuitate vizuală de excepție, reușind să observe orice scamă de pe reverul șefului. Și, fiind foarte politicoși  prin natura lor, ei vor sări mereu s-o curețe, teatral, la vedere. 

Yes-menii au viață lungă pentru că, de regulă, cei ce se cațără prin funcții ( și ne referim, cu precădere, la spațiul mioritic) nu se laudă cu o colecție prea mare de neuroni, și, prin urmare, prezența yes-menilor în jurul lor devine, pentru ei, o binefacere. Cui nu-i place ca, indiferent ce face și ce spune, cei din jur să dea vârtos din cap, afirmativ, și să-i administreze atât de necesarul “Aveți dreptate! Șefu’!”?  Mie una, NU. Dar eu sunt unul din rătăciții și inadaptații acestei lumi, deci nu pot fi dată ca exemplu. Decât, poate, negativ..

Nu-i invidiați, întru totul, pe yes-meni. La urma urmei, nici viața lor nu este ușoară. Dacă ai creier măcar cât un grăunte, nu-ți va fi deloc confortabil să te arăți mereu de acord cu aberațiile unui superior și să mai și zâmbești, pe deasupra! In plus, trebuie să fii mereu atent ca, după ce ai dat din cap până te-a luat durerea de cervicală, să te asiguri că șeful s-a îndepărtat suficient de tare, pentru a nu auzi ironiile sau blestemele pe care le slobozești printre dinți, la adresa sa. Altminteri, te poți trezi detronat din “anturajul” superiorului tău,  ceea ce, pentru un om care tine, va fi sinonim cu apocalipsa. 

      Țara asta a mers întotdeauna prost și pentru că cei ce au condus-o,  au avut, fiecare, în jurul lor, câte o consistentă salbă de yes-meni. S-au înfășurat în ea confortabil și s-au hrănit cu satisfacția deciziilor “magistrale” pe care au avut senzația că le-au. În realitate, încurajările yes-menilor au împins spre dezastre și spre “mers-înapoi”. Lor, în schimb, yes-menilor, le-a fost cald și bine. La urma urmei, nici nu e atât de greu să dai tot timpul din cap, în sens afirmativ. Dacă ție ți-e bine, restul aproape că nu mai contează…

  ….Din vechile Dacii nu a prea mai rămas nimic. Decât poate fotografiile alb-negru de prin albumele românilor. Au intrat în istorie chiar și dulăii dătători din cap, așezați cuminte la geamul din spate. Rămân însă, pe deplin funcționali, periculoșii yes-meni din jurul nostru. Cei care, cu zâmbetul lor tâmp și umil, ne pavează, încet dar sigur, drumul spre micile și marile dezastre..