Eu nu știu să scriu editoriale despre prieteni morți. Nu am avut până acum prieteni apropiați care să fi plecat Dincolo. Am avut pur și simplu prieteni care “au plecat”. Până la urmă și trădările tot un fel de “moarte” sunt iar uneori dor chiar mai tare…
Astazi îmi voi conduce pe ultimul drum una dintre cele mai apropiate prietene. 
Sintagma“ultimul drum” până acum nu m-a “atins” foarte tare. O auzeam în jur, pe la cunoscuți, pe la televizor. Morții altora nu ne impresionează la fel de adânc precum cei din bula noastră de iubire. Astăzi, prin urmare, va fi una dintre cele mai grele zile din ultimii ani. Nu au fost ușori, acești ultimi ani ai mei, dar i-am trecut cu stoicism, strângand din dinți și repetându-mi în gand, aproape terapeutic, “totul va fi bine”. Aștept să funcționeze. Până una alta, astăzi îmi voi conduce pe ultimul drum una dintre cele mai apropiate prietene, care mi-a fost alături în toți acești ani, mai puțin în penultimul, când o lucrătură de diavol ne-a ținut departe una de alta.
…seara precedentă, dupa ce am încercat, la un concert superb de la Ateneu, să mut, cât de cât , într-o încăpere mai dosnică din suflet, amarul adunat în acesta din urmă, am ajuns acasă aproape de miezul nopții. Însă, răsucind cheia în ușă, m-a cocoșat din nou tristețea. Disperarea. Ciuda. De ce a trebuit “să plece” o femeie atât de frumos clădită, atât de tânără încă, atât de puternică, mustind de energie mereu pozitivă? Ce blestem neștiut i-a curmat viața taman atunci cand soarele începușe săbrăsară pe ulița ei?…Geta ura înmormantările și evita să participe la ele. Chiar și aici ne-am potrivit. Și, apropo de potriveli, iată cum le-a “potrivit” soarta : astazi Geta va participa totusi la o înmormântare. Care va fi chiar a ei…Pfff….Am probat până dupa miezul nopții tot felul de rochițe, taioare si pantaloni negri. Sunt sigură că Geta mi-ar fi interzis să port așa ceva la despărțire ( ura să poarte negru!) și mi-ar mai fi interzis să-i duc flori. Nu-i plăcea să le primească, întrucât o durea să le vadă murind, în casa sa. Culmea, nici eu nu mă simt confortabil când arunc la gunoi buchete altădată strălucitoare. Prefer un flecușteț util. Gen o cană. Gen cana pe care mi-a făcut-o cadou Geta, la ultima noastră întâlnire din sufrageria mea. Luna trecută…
Dimineata m-am trezit cu ochii în rochița neagră de catifea, agățată de azi noapte, pe umerașul atârnat de una din ușile șifonierului. Lângă ea, ceva mai încolo, pe umerașe agățate de alte uși mai norocoase, contrabalansau ținutele de la Nissa, luate ieri pentru filmările saptămânii : colorate, înflorate, atât de vesele . Viața merge înainte!… Și va merge, chiar și fără Geta. De fapt, va fi și Geta cu noi, în cele ce vor urma. Pentru că există câțiva oameni care nu o vor evacua niciodată din sufletul lor. Geta va fi un “locatar” ascuns, plin de căldură și mirifică energie interioară. Doar că nu-i vom mai auzi niciodată glasul. Și râsul. Ieri am dat pestenun videomscurt, filmat de noi două acum doi ani, la Londra si trimis Luminiței. Geta era veselă, volubilă și amandouă behăiam fericite, salutându-ne sonor, către camera telefonului, prietena ramasă acasă. I-am trimis video-ul Luminiței, care cred că a lăcrimat. Adrianei încă nu i l-am trimis : cred că povara pierderii mamei este încă prea devastatoare, pentru a face fața unor astfel de imagini…
..în mână cu cana de cafea primită de la Geta, am făcut , pe la ora 7, prima postare pe Fb a zilei de astăzi :
“…Pe 3 martie, la “Camera din față”, am ieșit ultima oară la o cafea. Au mai fost câteva evenimente după aceea, la care am participat tot împreună, dar acolo, în mulțime, nu găseam niciodată răgazul să ne descărcam sufletele. La cafea, în Amzei, redeveneam noi însene, cele mai apropiate prietene, confidente reciproce, stâlpi de susținere. “- Să nu pui poza asta pe Fb, că iarăși se va supăra cunoștința noastră”. Aveam o cunoștință comună, care, zicea Geta, era foarte invidioasă pe prietenia noastră. O vroia pe Geta doar pentru ea… Acum pot pune poza, nu cred că ar mai vrea să-și bea cafeaua cu Geta, acolo unde este ea acum, în drumul ei spre Lumea Umbrelor, unde sper să-și găsească, în sfârșit, liniștea…
…plănuiam ca , în această duminică, să ne vedem din nou la “Camera din față”. Geta urma să vină din Franța, de la fiica ei și era doldora de povești ( Adriana urma să se căsătoreasca și eram amândouă atât de bucuroase pentru ea : “Lasă că va veni și rândul Marinei!” – îmi spunea, referindu-se la fata mea, cu un destin oarecum asemănător…). ..Și iată, îmi beau astăzi cafeaua singură, în cana pe care de astăzi o voi numi “Cana Geta”, pentru că mi-a fost oferită de Geta, într-una din vizitele ei recente pe la mine, “la o salată”. Geta iubea salatele mele rusești, iar eu o răsfățam cu câteva feluri, atunci cand ni se întâmpla o șueta “ca între prietene”, în care ne spuneam ceea ce nu am apucat , la o cafea. “E copacul vieții!” – mi-a spus Geta, cand mi-a întins cana, mândră de achiziția sa de la “Cărturești” ( Geta oricum avea gusturi de excepție, lucrând toată viața în lumea Frumosului).
Dragă Geta, copacul vieții mele e acum în mainile mele, plin ochi cu un cappuccino fierbinte, iar tu ….ești atat de rece, acolo, undeva, la capătul dintâi unui drum fără întoarcere, umbrit de un copac al vieții care s-a scuturat atât de devreme…
La ora 12, la Cimitirul Ghencea Militar, cei de doresc să-i fie aproape pentru ultima oară, au șansa s-o facă…”
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : VITAMAX
Comentează