Bombănelile Marinei Diverse Editoriale

Despre curaj și lașitate. Scrisoare colegului meu, Adelin Petrișor.

 

Dragă Adelin! 

Te admir și respect de când ai apărut in spațiul public. Te admir ca jurnalist, dar și ca om. Când am auzit că te-ai căsătorit cu drăgălașa jurnalistă Maria Coman, primul meu gând de femeie a fost : “Ce fericită! Ce tip fain are alături!” Te rog să nu regăsesti nicio urmă de invidie sau rautate feminină în gandul meu. Nu mă caracterizează! 

Astăzi ți-am citit postarea, ți-am aflat revolta.( https://www.digifm.ro/stiri/adelin-petrisor-reactie-dupa-ce-doina-gradea-a-plecat-la-la-jocurile-olimpice-europene-cu-mine-n-afganistan-nu-a-venit-41595 ) . Nu știu de ce, dar dincolo de esența reacției tale, rândurile tale mi-au provocat un imens sentiment de silă. Nu, nicidecum legat de ceea ce ai relatat. Acolo sentimentele generate sunt și mai agresive, sila e mic copil pe lănga ceea ce aimțim cu toții.

Mi-a provocat un imens sentiment de silă, la adresa propriei persoane. La adresa mea. A lașității mele. A tăcerilor mele repetate, împachetate în confortul unei vieți ( doar în aparență) liniștite. Mi-a fost silă de lipsa mea de curaj, sau mai bine zis, de curajul manifestat doar în cercuri restrânse, împărtășit, e-adevărat,  de alți atâția și atâția colegi, alături de care, de decenii, am “ars” pentru instituția ce ne-a devenit a doua casă. Curajul nostru, ăsta răbufnit între ziduri, condimentat cu abracadabrante umilințe, pătimite de fiecare, se ciocnea însă de pragul birourilor, de bariera porții de la Pangratti, rămânând ancorat în oceanul lașității noastre mioritice si  proverbiale. Îi găsesc și acesteia explicație, dragă Adelin. Ne iubim, fiecare, atât de mult meseria, trăim pentru ea de atâta vreme, suntem atât de legați de “bâtrâna doamnă din Pangratti”, încât tremurăm ca niște piftii ordinare, înmuiate în groază și disperare că un cuvânt nelalocul lui sau o reacție – altminteri corectă – ne-ar putea alunga din locul cu care ne-am identificat. 

Încă nu a venit momentul să vorbesc deschis despre războaiele mele, despre absurditatea ultimilor ani, petrecuți în locul care m-a consacrat. Ultima mea bătălie deschisă ( în fapt, închisă, căci am spălat rufele în familia… care demult nu-mi mai e familie) m-a adus până la cel mai înalt for al instituției ; nu am avut însă câștig de cauză, căci si “forul” avea același “cap” care mă și adusese într-o situație limită. Razboiul a devenit pe față și, a doua zi după “marea confruntare”, pe biroul meu am descoperit, în chip suspect ( niciunul din colegi nu stia cine-l pusese acolo, peste noapte) , un print al “Codului de conduită pentru angajații și colaboratorii TVR”, care-mi reamintea sec obligația mea de a tăcea. De a nu povesti Afară ceea ce se întâmplă Înăuntru. 

Sunt un soldat disciplinat ( cred ca e, de fapt, o înlocuire elegantă a noțiunii de “lașitate”) așa că, iată, tac. Mă complac în găleata cu lături în care am fost aruncată.  În general, de cand lucrez aici, nu am scos niciodată la iveală gunoiul de sub preș, chiar dacă el a prins deja o consistență alarmantă, fiind mai gros decat preșul însuși. Și,  culmea, îl  îndeasa acolo oameni care nu au decât o legătură, pe cât de vremelnică, pe atât de păguboasă, cu “casa mea”. Cu lumea mea. 

Nu vreau să rostesc nume, pentru că mi se strepezesc dinții. Tu îi vei spune iarăsi “lașitate”. 

     Reacția ta de astăzi, Adelin,  m-a făcut să mă rușinez nespus. De mine și de colegii mei. De numele mari ale TVR, care îndură și tac, și de care lumea nu a mai auzit, în ultima vreme. Și nu pentru că ei ar fi murit. Ci pentru că moarte sunt numai liniile pe care au fost surghiuniți. Și, în plus,  pentru că, hai s-o recunoaștem, cine se mai uită la TVR? O întreb , deseori, pe mama ( fost cadru didactic), care nu mi-a ratat, timp de 30 de ani, nicio emisiune, cum i s-a părut ultima ediție a emisiunii mele. “Vai..am uitat că vi s-a schimbat ora!”.. Lumea de pe stradă mă identifică încă cu “Ceaiul de la ora 5”, întrebându-mă de ce nu mai apar la TV. Într-un fel mă bucur : înseamnă că ratingurile îngrijorătoare nu se datorează calității programelor noastre, și neștiinței românilor că am exista și noi, pe undeva. Sigur că mă bucur ca al meu “Ceai de la ora 5” a intrat în constiința românilor, dar, Adelin –  și o spun fără falsă modestie –  am făcut de atunci proiecte de zeci de ori mai valoroase. Au trecut ( sau au fost “ajutate” să treacă) neobservate…

 Sunt multe de povestit – îți spun,  trăgând cu ochiul la “printul” suspect ajuns pe biroul meu și care îmi îndeasă adânc călușul în gură. Le văd și ca profesionist, și ca om, dar mai ales ca economist, absolvent cu nota 10 pe linie al unei facultăți care m-a învătat, în primul rând,  ceeq ce înseamnă eficiență economică. Le văd și…le “tac”,  în lașitatea mea, alăturându-mă unei întregi armate de alți lași, care își așteaptă cuminți locul în grila următoare. Eu, probabil, nu-l voi mai primi, mă aștept de luni bune la asta și aproape că m-am resemnat. Oricum, am obosit să fac balet între moralitate și supunere, între profesionalism și compromisuri, între revoltă si tacere, între umilință și fericirea de a face meseria pe care o iubesc pâna la cer și înapoi. 

Nu am nicio scuză în fața ta și a unor oameni ca tine. Dimpotrivă, ceea ce-i datorez eu instituției este infinit mai mare față de “obligația morală” pe care ai avea-o tu față de ea. Și totuși, lașa sunt eu, curajosul tu. 

Durerea generalizată din interiorul zidurilor ce stau să cadă o resimțim aproape fizic toți noi, cei ce am cunoscut-o pe bătrâna doamna din Pangratii în vremurile sale de glorie. Când orice respirație a sa conta. Când holurile sale erau înțesate nu de poze pe pereți, ci de marile valori ale țării, venite la întâlnirile televizate cu românii. Și nu, nu e vorba nici de vârstă, nici de nostalgii desuete. Am colindat televiziuni naționale din nenumărate țări ale lumii și am ieșit cu inima frântă, pe porțile lor. 

N-am fost în Afganistan, ca tine, Adelin, dar te asigur că războaiele de aici,  la care am asistat sau am fost părtașă, au fost mult mai sângeroase. Cu pagube comparabile. 

Iartă-ne, te rog, pe noi ăștia , mulți și lași, care în schimbul unui os de ros, ne ascundem în fața unei reprobabile cumințenii și supuneri. 

 

Rubrica oferită de :

13 comentarii

Click aici pentru a spune ceva frumos

Dă-i un răspuns lui Marina Almășan Anulează

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  • Nu trebuia sa „dai din casa” pentru ati linisti constiinta! Stiai de la inceput ca pentru a reusi in cariera trrebuie sa faci niste compromisuri si sa ai o… „politica editoriala” in consens cu cerintele conducerii institutiei, „numiti/e” de politrucii partidelor de guvernamant! TvR a devenit, si prin transferul de „cadre” de la Antena3, fieful electoral (Fief electoral = circumscripție electorală pe care un candidat politic din regimurile burgheze/neocomuniste o consideră drept domeniu propriu pentru a-și desfășura activitatea care să-i aducă victoria în alegeri.) a PSD-ului. Nu stiu daca ma mai tii minte, dar eu te cunosc de prin anul II de facultate, cand impreuna am „machetat” primul numar a unei gazete studentesti, in creuzetul de la „Informatia Bucurestiului”! In televiziune, ca si-n fotbal, Politicul din Romania se amesteca grosolan, contrar tuturor conceptelor de etica profesionala. Presa numai este… „cainele de paza a democratiei”, nici macar nu mai are…PUTEREA PRESEI, a devenit… PRESA PUTERII! Sa auzim numai de bine si fruntea sus!

  • Draga mea Femeie de 10, m-am aflat într-o situație oarecum asemănătoare. Din „drag de profesie”, am stat, vremelnic, pe lângă găleata cu lături (până la urmă, totuși, funcția mi-o câștigasem prin concurs…). În momentul când mandatul prin concurs s-a încheiat, pentru că am refuzat să intru „în” găleată, darămite să ingurgitez, am fost înlăturată. Dur, urât! După ani de … construit și înfăptuit! De aceea, vorbele tale sunt balsam pentru sufletul meu! Mă tot întreb de-o vreme cum să fac să îmi „renasc” gândurile de prin anul 2000, când plănuiam să plec din țară, convinsă că pot realiza multe prin competență și cinste (încerc constant… dar îmi număr anii de acum și renunț … constant la plecare). Dar citind și aceste cuvinte ale tale, iar încep să nădăjduiesc… că poate mai avem vreo șansă, noi românii! Ești un model! Unul veridic! Vocea ta contează! Îți mulțumesc și te îmbrățișez! În afară de știri (și alea pe vreo 2-3 canale doar), și vreun film seara, fooooarte puține emisiuni le poate tolera familia mea (la soț mai adaug meciurile)… Dar emisiunile tale îmi dau mereu o stare de bine. Și mă conving că normalitatea și bunul-simț supraviețuiesc. Timid, dar supraviețuiesc! Pentru asta, îți mulțumesc! Nico

    • Mulțumesc din suflet, Nicoleta, pentru cuvintele calde. Îmi oare rău că ai trecut prin astfel de situații și NU, categoric fuga nu este o soluție. Ea te îndepărtează – de acord! – de lumea care s-a purtat atât de nedrept cu tine, dar te aduce într-o alta, care nu întotdeauna are nevoie de tine. Dacă rândurile mele ți-au adus speranță, mă bucur. Deși încă nu stiu cum se va sfârși , nici la noi, toată povestea asta…

  • Doamna, m-ati lasat masca. Noi suntem in NY si i-am citit articolul tatalui meu care are 81 de ani si va pot spune ca cu lacrimi in ochi mi-a rugat sa va felicit pentru neascunsa ‘vulnerabilitate’…

      • Nu ai fost aruncata in galeata cu laturi, ci tu ai ales sa stai in ea. Tu si multi altii, care s-au complacut pentru avantajele din acea institutie gaunoasa, slinoasa, prafuita, plina de pile, slugarnicie si incompetenta. Cu totii ati ales, trebuia sa fiti vocali de foarte mult timp. Nu e rau nici acum! Curaj pentru viitor si decapitati aceasta monstruozitate numita „televiziunea publica”.

        • Stimate Răzvan,
          Eu, da, am ales să lucrez in Televiziunea publică, dar asta pe când era o institutie respectabilă. Din păcate, în timp, a devenit ceea ce este. Vorbesti de “avantaje”. Aș vrea să știu ce numești tu “avantaj”. Poate doar salariul sigur.
          Da, m-am complăcut în această situație și de aceea mi-am și făcut “mea culpa”, însă mi-a plăcut prea mult meseria și mi-a fost teamă să risc. Da, aș fi putut pleca la un post comercial. Structura mea umană însa mă recomandă pentru un post public. Emisiunile mele educative nu știu cât succes ar fi avut la un post al cărui obiectiv unic îl reprezintă câștigul financiar.

  • Superb articol,stimata doamna.Nu sunt un fan al dumneavoastră,dar nu pot sa nu remarc valoarea unui om.Si,dumneavoastră ,sunteți un om valoros.Ce nu pot sa înțeleg însă,este acest comportament al nostru,de a ne face părtași la aceste mizerii?De ce oare nu putem lua atitudine atunci când este cazul,doar așa vom reuși sa schimbam ceva in aceasta țara care geme de atâta gunoi?Inteleg ca oamenii au de plătit facturi și se tem pentru ziua de mâine,dar dacă nu ne asumam și nu luam atitudine ,nimic nu se va schimba,iar noi,vom fi extrem de nefericiți.Traind cu aceasta complicitate vom avea o viața mizerabila.Asta ii spun și copilului meu,sa aibă demnitate,indiferent de costuri.Asa,nu te pierzi pe tine,și este tot ce contează!

Publicitate