Diverse Povestea mea

DE CE SCRIU CU Â DIN A

 

Scriu cu â din a pentru că există în România o lege care îmi cere (printre altele) să scriu cu â din a. Aşa cum îmi plătesc impozitul şi cum trec numai pe culoarea verde a semaforului, scriu cu â din a.
Sunt un conformist. Dar ce mândru sună acest cuvânt, conformist…, într-o ţară de nonconformişti! Într-o ţară în care aproape nimeni nu se conformează regulilor elementare de convieţuire…
Nici o regulă nu poate fi schimbată spontan şi unilateral. Nu e de conceput ca, aflându-te la volanul unei maşini, să stabileşti dintr-odată, de unul singur, că începând chiar din acea clipă se va circula pe partea stângă a străzii.
Chiar şi o regulă proastă respectată de toată lumea este mai bună decât o regulă bună respectată facultativ.
Se face însă că regula instituită de Academia Română este o regulă bună. Se numără printre obligaţiile pe care eu le îndeplinesc cu convingere. Dacă n-ar fi existat, aş fi militat pentru impunerea ei.
Scriind cu â din a facem un serviciu propagandistic limbii române. Îi evidenţiem latinitatea, într-un mod simplu şi direct, inteligibil imediat de către milioane de oameni din alte ţări. Orice inscripţie în limba română − de pe un pachet de ţigări, de pe frontispiciul unei ambasade − aduce aminte, prin intermediul cuvintelor scrise cu â din a, că suntem latini, şi nu slavi (aşa cum cred mulţi). Ca să nu mai vorbesc de ziare şi reviste, chiar şi de cele abandonate în tren. Ca să nu mai vorbesc de cărţi.
Avantajul este imens, iar efortul care ni se pretinde − minim. Dacă notarea unei vocale în două feluri ni se pare o corvoadă şi ne face să ne văicărim, înseamnă chiar că nu mai e nimic de sperat în România.
Unii aduc în discuţie faptul că â nu provine numai dintr-un a latin, ci şi dintr-un o latin, dintr-un e latin sau chiar dintr-un i latin, ceea ce înseamnă că există cazuri în care scriind cu â din a ne îndepărtăm de limba latină. Asta este însă o judecată rece (şi falsă, ca orice judecată rece), fără legătură cu realitatea comunicării lingvistice. Noi trebuie să luăm în considerare cuvintele care contează cu adevărat, care emoţionează, care au o irizaţie mitică şi vom constata că dacă ele conţin un â, acel â este în cele mai multe cazuri derivat dintr-un a latin.
Este obscur un afiş din care reiese că o formaţie de muzică va cinta. În schimb, dacă scrie pe el că formaţia va canta, latinitatea limbii noastre este recognoscibilă chiar şi de către un ins necultivat, din orice ţară occidentală.
Este rebarbativă sintagma flori de cimp, care apare eventual ca explicaţie la o ilustrată. Dar sintagma flori de camp o înţelege aproape oricine. În lume nu există cimpusuri universitare, ci campusuri universitare.
Scriu cu â din a şi din alt motiv: pentru că vreau să contest în felul acesta, în fiecare zi, o normă ortografică instituită abuziv în timpul stalinismului. Instituită nu din raţiuni lingvistice, ci din raţiuni politice. Prin renunţarea la â din a se extrăgea, cu penseta, nervul latin al limbii române.
După 1989 ar fi trebuit să ne scuturăm repede de tot ceea ce amintea de un stil de viaţă impus de o forţă de ocupaţie. Dar noi ne-am îndrăgostit − se pare − de lanţurile noastre. Ni le-am desfăcut încet, cu un fel de părere de rău, iar câteva verigi le mai păstrăm şi azi, intrate adânc în carne.
Am explicat în repetate rânduri de ce, nefiind monarhist, am pledat totuşi, de câte ori am avut ocazia, pentru aducerea regelui Mihai în România ca rege (şi nu ca socru al unui demnitar pesedist). Printr-un asemenea gest, am fi anulat o imixtiune brutală a sovieticilor în istoria noastră, am fi arătat că nu recunoaştem în nici un fel legitimitatea regimului comunist şi că ne întoarcem la situaţia dinainte, când eram noi înşine. Abia după aceea, dacă monarhia ni s-ar fi părut o instituţie perimată, am fi putut renunţa la ea, în deplină libertate şi numai din voinţa noastră.
În mod similar, mi-aş fi dorit ca imediat după 1989 toţi intelectualii să revină la scrierea cu â din a, pentru a demonstra că se situează într-un raport de continuitate cu perioada interbelică, respingând (dispreţuind, nerecunoscând) tot ceea ce s-a întreprins de-a lungul a peste patru decenii pentru a ni se falsifica modul de a fi. Iar ulterior s-ar fi putut analiza calm, raţional toate problemele scrierii limbii române şi s-ar fi putut ajunge eventual la o reformă a ortografiei.
Din nefericire, nu s-a întâmplat aşa. Academia Română a salvat situaţia, ne-a obligat să fim demni.
În sfârşit, scriu cu â din a pentru că aşa scriau, înainte de instaurarea comunismului, aproape toţi clasicii noştri, de la care am învăţat limba română. Am îndrăgit încă din adolescenţă nu numai textele lor, ci şi imaginea textelor lor. Dacă Eminescu scria „Veronică dragă, îţi sărut mâinile”, cum să scriu eu „mîinile”?

Publicitate