Bombănelile Marinei Editoriale

De ce nu voi critica “Cerbul de aur”?

 

În mod firesc, aflându-mă atât de departe, pe timpul Cerbului,  de “miezul evenimentelor” ( spre ușurarea unor personaje! ), ar fi nedrept și imoral să mă apuc să critic festivalul-brand al TVR. Ar fi un soi de “după război multi viteji s-arată”….Desi, vă mărturisesc că am fost conectată acolo, la Beijing,  la tot ceea ce s-a întâmplat aici, la Brașov, atât “ pe sticlă”, cât și în culisele evenimentului. M-au ajutat internetul, prietenii mei și dușmanii altora. Mi-au fost trimise video-uri, tabele de audiența, extrase din presă, informații mai mult sau mai puțin subiective, maldăre întregi de bârfe. Am reușit, cred, sa-mi fac, cred ( și o spun cu siguranta jurnalistului responsabil, care nu scrie de dragul de a scrie sau de a stârni vâlvă) o imagine obiectivă, reținând esențialul, eliminând balastul.  

In plus, în fiecare zi, acolo, la Beijing, primeam mesaje de aici, din România, de la diverși : “- Tu nu vezi ce se întâmplă la Brașov? Tu de ce nu ai nicio reacție?!?”. 

Lumea se aștepta ca, în virtutea micului meu război pentru salvarea TVR ( în care am încercat să devin purtătorul de cuvânt al mulților tăcuți valoroși din instituție), să sar la beregata Doinei Gradea, să o acuz de cheltuirea iresponsabilă a unei sume astronomice, de obținerea unei audiente liliputane, raportată la anvergura evenimentului, de diverse alegeri neinspirate, etc. Ei, iată , n-am făcut-o și nu o voi face. Și nu din milă sau frică. A doua nu mă caracterizează, prima poate, dar acum nu e cazul. 

Nu o voi face,  pentru că, spre deosebire de jurnaliști, eu știu câtă muncă se ascunde în spatele unui asemenea eveniment. Am fost eu insămi parte a unor astfel de “întâmplări”, fie că s-au numit Cerbi, Eurovisioane, Revelioane etc. Și nu pot fi decât solidară cu colegii mei, care știu că s-au dat peste cap ca să se asigure că, în ceea ce a depins strict de ei, totul a funcționat perfect. Că și-au dat silința – chiar și cei (sau MAI ALES CEI)  ce au îmbrăcat tricourile grevei japoneze – să-și pună amprenta profesionalismului pe un eveniment care este al lor, al TVR-ului și nu al vremelnicei sale  comenduiri. Munca lor a fost de Sisif, chiar dacă audiențele jenante nu o exprimă nici pe departe. Dar asta nu e vina lor. Indiferent de eforturile tale, nu poți străluci într-un context demult prăbușit. 

Mă bucur că Cerbul nu a fost lăsat să moară, chiar dacă miza lui, în acest an, a fost cu totul alta decât cea de a păstra viu un brand al televiziunii publice : nu coarnele lui urmau să fie salvate, ci scaunele altora. M-am bucurat de faptul că, printre destui neaveniți, între numele de pe generice i-am întâlnit pe profesioniștii de primă linie ai TVR. Nu se poate face nimic de calitate fără ei, și asta trebuie să înțeleagă toată lumea. M-am bucurat apoi de alegerea Edei, ca prezentator. Am fost colegă, pe vremuri, cu mama ei, un mare om al divertismentului TVR ( Nicoleta Păun) și mă intrebam demult de ce o jurnalistă atât de frumoasă și isteață e ignorată, în favoarea unor pițipoance aterizate de pe la canalele comerciale. M-am bucurat și pentru ultima seară a Festivalului, acea veșnică “urma scapă turma” ( nu stau să disec dacă a fost sau nu locul lautarilor la un Festival de muzică ușoară), care a reușit să resusciteze oleacă audiența primelor zile. “În voi e baza, Iuliana!” – îi spusesem Iulianei, pe holurile televiziunii, cu vreo săptămână înainte de eveniment. 

N-am să dau , asadar, cu pietre sub formă de cuvinte, în nimeni. Ceea ce a fost de spus, a fost spus : și de către curajoșii sindicaliștii de la MediaSind, și de către jurnaliștii care au reușit să rămână obiectivi și să sesizeze destule nereguli. 

Vreau doar să-i felicit pe colegii mei care au  demonstrat cu prisosință că au reușit să treacă peste resentimente și obidă, punând umărul ca, iată,  TVR să nu moară chiar de tot. 

Rubrica oferită de

Publicitate