De ce a plecat Cristina Țopescu ?

Ultima mea încrucișare, în viața asta, cu Cristina, a fost pe un câmp de luptă. Fusese, de fapt,  un război al ideilor, al cuvintelor. Da, dar și cuvintele pot fi uneori arme și voi știți bine că un cuvânt poate uneori biciui mai tare decât o adunare de arme sofisticate. 

     …De cunoscut, am cunoscut-o in TVR. Eram amândouă cam aceeași generație, pline de același avânt cu care, după ‘89, tinerii veniseră în televiziunea publică, pentru a o trezi la viață, pentru a-i injecta suflul nou. Ea era percepută ca “fata lui tata”, eu eram …”fata nimănui important”, dar asta nu ne-a îndepărtat, si mai ales nu i-a diminuat cu nimic valoarea : Cristina era frumușică, era deșteaptă, citită, avea vorbele la ea și era clar că genele făcuseră potecă dinspre valorosul său tată, spre fiica pe care o iubea atât de mult. Nu pot spune că am fost prietene, mai cu seamă acum, când se va înghesui toată planeta, să povestească cât de bine a cunoscut-o pe Cristina Țopescu, cat de multe amintiri comune au. Țin bine minte însă cum ne intersectam pe holuri și faceam schimb de zâmbete sau cum ne întâmplam, de multe ori, în același timp, la machiaj, și, de pe scaune alăturate, legam o conversație despre de toate, în timp ce machieuzele lucrau la chipul nostru. La al  Cristinei nu prea aveau mult de lucru, pentru că era o fată cu adevărat frumoasă. 

…Cristina n-a stat mult , prin TVR. A plecat, odată cu zvonurile despărțirii sale de Banică junior, bogat agrementate de gura lumii cu scene de violență conjugală. Nu știu nici acum dacă era ceva adevărat, din ceea ce se vântura pe holurile TVR, cert este că Cristina devenise mai tăcută, chipul i se întunecase puțin, după care..n-am mai văzut-o prin TVR. Am regăsit-o, ceva mai târziu, în privat și într-un fel am invidiat-o ca a avut curajul să plece din TVR, unde nu-i era chiar rău, la umbra extraordinarului său părinte. Dar cred că tocmai asta a fost ambiția fetei : să demonstreze că se poate descurca și “fără pile”. Și a demonstrat.  

Fiind bună prietenă cu tatăl său ( unul din modelele mele, în ale gazetăriei), cunoscând-o așadar și pe fiica lui, i-am urmărit acesteia parcursul , cu un oarecare interes, admirând-o de fiecare dată și spunându-mi în gând : “Iată cât de frumos s-a transmis, și în acest caz, talentul, de la tată, la fiică”. Deși nu eram chiar fana celor care înaintează în carieră si devin celebri hrănindu-se din gloria valoroșilor lor părinți, de data aceasta era cu totul altceva : nu puteam admite că Cristina n-ar fi fost un om bun, serios si daruit cu har.

…Anii au trecut și cel din urma noastră mi-a adus prilejul unei “reîntalniri” cu fosta mea colegă. Mai precis , al unui schimb acid de replici cu Cristina. In scris, fiecare în mediul său virtual. O postare agresivă al Cristinei, preluată de câteva publicații, m-a făcut să ripostez, pe site-ul meu, printr-un editorial în care o trăgeam, acid,  de urechi și nu neapărat pentru părerile sale ( sunt jurnalist și pluralismul de idei nu mă va deranja niciodată), ci pentru faptul că atacul său asupra unui politician nu viza aspectele profunde ale problemei, ci mai mult cele superficiale, legate de faptul că respectivul nu vorbea corect și fluent limba engleză. Observația venea din partea unui filolog si mi s-a părut ușor nedreaptă, mai ales că – explicam eu acolo – pe mine, ca și cetățean, nu mă interesează cât de bine vorbesc engleza cei care îmi conduc țara, ci cât de bine fac ei țării, prin ceea ce fac pentru oamenii săi. Editorialul meu a fost preluat instantaneu de presă si a generat o întreagă conflagrație virtuală, în care civilizații mei prieteni de pe Facebook au fost linșați, pur și simplu, de o mare de urmăritori virtuali ai Cristinei, îmbibați în agresivitate și vulgaritate maximă. Țin minte că, încercand să le studiez profilul ( întotdeauna e bine să știi cine te atacă, pentru a cântări mai corect greutatea vorbelor sale), am constatat că cei mai mulți erau anonimi, pitiți îndarătul unor fotografii cu flori, dulăi sau personaje din istoria omenirii. Mi-am dat seama că nu pot face față unui război în care judecata și argumentele sunt înlocuite de ură și violență și ..m-am retras. Nu pot insă să  nu-mi amintesc o postare ulterioară a Cristinei, care, constatând ea însăși cele simțite de mine, se întreba , retoric, “Cum oare de am ajuns aici, Marina?  Ce e cu risipa asta de venin? Cine anume ne-a învrăjbit pe noi două, în halul ăsta?”. Vremurile, Cristina – am vrut să-i răspund, dar, temându-ma că voi redeschide robinetul urii, m-am abținut. Episodul a trecut, dar a lăsat în urma lui ceva : am devenit ( ceea ce nu fusesem pâna atunci) foarte atentă la postările Cristinei. Deși constatasem demult că gândim total diferit, îmi plăcea felul cum scrie, îmi plăcea umorul ei fin și mai ales mă impresiona aplecarea ei aproape nepământeană, către animale. De când îl avem pe Obama, labradorul nostru de 8 ani, am devenit și eu oarecum sensibilă la acest subiect, însă Cristina era de-a dreptul pătimașă. 

…Aseară, la 10 noaptea, un telefon de la România TV care aproape că era să mă trezească din somn, m-a îngrozit. Nu știu nici acum de ce, probabil luați prin surprindere de eveniment,  realizatorii emisiunii de la acea oră m-au sunat tocmai pe mine, aducându-mi la cunoștință vestea tragică și cerându-mi o opinie. “-Sunteți siguri că sunt omul cel mai nimerit? – am bâguit eu, sprijinindu-mă pe faptul că ultimul meu contact cu Cristina nu a fost chiar unul pașnic. “-Da, ați fost colege la TVR”….M-am adunat și am spus ceea ce , creștinește, era de spus, într-un asemenea moment. “- De ce, oare, s-ar fi putut întâmpla un asemenea lucru?”- a insistat Corpoș, cu o întrebare firească intr-un asemenea context. Am tăcut o clipă și mi-am imaginat-o pe Cristina, cea frumoasă, sensibilă, deșteaptă, talentată, stand  atât de singură, nedrept de singură, lângă bradul de Crăciun… Am simțit un nod în gat și, deodată,  plecarea ei din această lume agresivă si urâtă, în care nu a avut pe nimeni drag alături, nu mi s-a mai părut a fi de neînțeles…

Rubrică oferită de