Când am aflat aseară, dintr-un superb film documentar semnat de Corina Voicu, faptul surprinzător că, 
undeva aproape de Canalul Dunăre Marea Neagră, se înalță spre văzduh cel mai înalt monument construit vreodată în România, m-am simțit ușor jenată. Ca jurnalist, ar fi trebuit să știu. Până și de autorul său –
sculptorul Pavel Bucur – doar auzisem. Din nou o bilă neagră. Dacă cititorii mei vor fi oameni curajoși și sinceri, probabil că voi descoperi că nu sunt singura. Iată însă că o colegă de breaslă, alături de care am împarțit, în TVR, începuturile anilor ‘90, a venit să repare această nedreptate. Documentarul semnat de Corina Voicu vorbește, preț de o oră, într-un mod fascinant, despre un sculptor ce-l egalează, ca talent, pe Brâncuși, dar nu s-a bucurat de accesul acestuia la celebritate. Imaginile operelor sale mai puțin știute, dar și mărturiile unor valoroase personalități, cucerite de talentul său, conturează un portret pe care protagonistul îl vizionează, din păcate, din loja stelelor spre care a urcat spiritul său, cu puțini ani în urmă.
Și mai este impresionant prin ceva anume, filmul Corinei. Prin povestea cutremurătoare, surprinsă în imagini, informații și documente ale vremii, din spatele celebrului monument, rămas să se înalțe stingher la o margine de lume, într-un loc uitat de vreme, unde altădată prindea viață, într-o forfotă halucinantă, unul din cele mai răsunătoare proiecte ale Epocii de aur : Canalul Dunăre Marea Neagră. Construită “la comandă”, pentru a omagia efortul uluitor al unei generații, “Înaripata de la Straja” – cel mai înalt monument al Europei – a ajuns astăzi aproape o ruină, asemeni altor ctitorii ale acelor vremi.
Documentarul “Darul aripilor” reprezintă el însuși rodul unei munci asidue. O echipă întreagă a încercat 
restabilirea adevărului, așezarea autorului de geniu pe locul pe care-l merită. Iar critica de film n-a trecut cu vederea acest lucru, producția adunând, în anul care a trecut, suficiente distincții care să-i facă mândri și pe autori, dar și pe cei care au crezut în proiect, investind în el. Și aici se cuvine a fi aplaudată femeia de afaceri Anca Vlad , managerul Companiei CATENA, unul dintre puținii oameni de afaceri mioritici care aleg, iată, să-și investească profitul NU în confortul personal, ci în proiecte care să aducă un plus de bine semenilor lor.
Ce plus avem de pe urma “Darului aripilor? Unul imens! O reparație morală, adusă post-mortem unuia din marii artiști ai acestei țări, pe nedrept surghiunit în uitare, dar și o pagină de cultură generală, la răsfoirea căreia ne condamnă nedreptele vremuri ce ne adună laolaltă.
Sentimentul cu care rămâi, după curgerea genericelor de final? Acela că Pavel Bucur ți-a devenit atât de drag și atât de aproape sufletului, încât aștepți cu nerăbdare prima ieșire din orașul tău, spre a o porni către Straja, spre pustietatea acelui peisaj desprins din alte vremi, pentru a admira tu însuți ceea ce a mai rămas dintr-o operă de artă monumentală. Dar și pentru a te pleca în fața talentului autorului său, care și-a parcurs ultimii pași pe drumul vieții asistând la agonia acestui “copil al său”, în care și-a investit talentul, energia, entuziasmul și imensa dragoste pentru zbor. “Dintotdeauna ZBORUL a fost idealul omenirii. Un artist își poate dedica viața acestui ideal bsolut. Sper ca operele mele să-i învețe pe cei care le privesc ce înseamnă zborul” – rostea artistul Pavel Bucur, înainte de a-și începe el însuși zborul spre Nemurire…
P.S. Felicitări organizatorilor lansării cu ștaif de aseară, de la Cinemax – Veranda Mall, care a adunat, într-o atmosferă caldă și rafinată, oamenii cu suflet pe care-i merită filmul Corinei Voicu, susținut de Fundația FILDAS ART și CATENA pentru artă .
M-am strecurat și eu printre ei și m-am bucurat nu numai de filmul excepțional, dar și de câteva instantanee alături de oameni dragi și care-mi vor îmbogăți albumul cu amintiri.
Comentează