Bărbați de 10

Daniel Bereș : “ Aș aduce, din Japonia, cultura pentru munca de echipă, bunele maniere, importanța zâmbetului la locul de muncă și obsesia pentru curățenie”

Acum vreo doi ani, am primit o provocare interesantă: să scriu un Jurnal de călătorie despre Tokyo. Mai fusesem în Japonia de cel puțin 3 ori, de fiecare dată cu echipa de filmare pe urmele mele. De data aceasta, era altceva : a scrie e mult mai complicat decât a filma. Când filmezi, aproape că nu mai ai nimic de făcut tu ca reporter. De cele mai multe ori, imaginile spun totul. Tu doar trebuie să punctezi, să nuanțezi, să strecori câte o informație. Când scri, trebuie să te dai peste cap ca , în final cititorul să simtă că a fost cu tine acolo, că a “văzut” , prin ochii tăi, minunățiile la care tu ai avut șansa să fii părtaș. Cam asta aveam eu de făcut, în acea iarnă friguroasă de acum doi ani.
…Când am început să pregătesc deplasarea ( de regulă, cu 4-5 luni în avans), nici prin cap nu-mi trecea că voi da peste cel mai potrivit susținător cu putință. Cu totul întâmplător, cotrobăind prin internet, am dat peste Daniel, românul care trăiește în Tokyo. Ne-am cunoscut mai întâi prin internet ( aveam, la un moment dat, câteva sute de mailuri, schimbate între noi!), apoi am vorbit , de câteva ori, și la telefon ( la orele cele mai zăpăcite, dictate de fusul orar!) , după care ne-am întâlnit la fața locului și am avut parte de cel mai bine pregătit, cel mai informat, cel mai serviabil și amabil, într-un cuvant, cel mai grozav ghid cu putință.
Daniel Bereș este ardelean. A crescut într-o familie modestă și este, poate, explicația caracterului său frumos și a educației sănătoase pe care a primit-o. Nu s-a născut și nu a învățat ca să plece din țară ( oameni mai patrioți decât ardelenii este greu să întâlnești!), însă conjunctura l-a făcut, la un moment dat, să se încrunte și să se ducă la capătul celălalt al Pământului. Acolo unde oamenii deștepti și dintr-o bucată sunt prețuiți. …Tocmai am reușit să-l caracterizez, într-o frază, pe Daniel.
….Daniel locuiește și muncește, de ani buni, în Japonia. Aici și-a intemeiat și familia, aici a dobândit și statutul de părinte ( Doamne, ce frumusețe de fetiță are!). Daniel Bereș a plecat din Romania, însă România n-a plecat niciodată din el! Afacerile sale au, în centrul lor, Romania, iar în timpul liber…tot Românie respiră : n-o să vă vină să credeți, printre altele, îi invață românește pe câțiva japonezi studioși, îndrăgostiți virtual de țara noastră.
O mamă minunată, lăsată acasă, plus dorul care crește, exponential, de la an la an, îl aduc, aproape în fiecare an, pe Daniel în România. Cel mai adesea, insoțit de comorile sale : soția și fiica, amândouă fiind învățate să iubească țara lui Daniel al lor.
Ca orice ardelean, Daniel Bereș nu se dă în vânt după a vorbi prea mult. Si în niciun caz despre sine. Drept care, întrebările pe care i le-am trimis zilele trecute au fost triate cu o sabie de samurai! “Te rog, respectă-mi intimitatea! Fără referiri la familie!” m-a rugat Daniel. Și pentru că îmi este atât de drag și pentru ca, acum doi ani, când am lansat cartea “Eu, japoneza” a venit direct de la Tokyo să-mi fie aproape și să vorbească despre ea, a trebuit să înghit în sec și să mă conformez. Mi-am zis că, până la urmă, e mai important ca românii să afle care ne sunt “ambasadorii” neoficiali, cei care fac ca despre România să se audă, și nu pur și simplu, ci frumos, prin faptele mărunte dar deosebite ale unor români de ispravă. Cu care, din păcate, la un moment dat, conaționalii lor nu au știut cum să se poarte…

 

Marina Almășan : – Ce vânt te-a adus la Tokyo și, mai ales, ce vânt te ține acolo? Spune-ne, pe scurt, povestea ta.

Daniel Bereș : – În copilărie visam că voi ajunge un mare scriitor de romane în care protagoniștii vor fi aventurieri, drepți și cu onoare, cavaleri cate bat lumea în lung și în lat pentru a o face mai bună. Până în momentul de față nu am apucat să scriu romane de aventuri însă am avut extraordinara șansă de mă îmbarca într-o mare aventură, în extremul orient. „Aventurierul” din mine a vrut neapărat să îmi îndrepte pașii spre Japonia și să mi-i oprească acolo, însă am rămas totuși conectat la rădăcinile ancestrale. Și într-un mod de-a dreptul miraculos, la cele de viță de vie.
Am crescut în Ariuşd, un sat mic din judeţul Covasna, la 20 de km nord de Brașov. Nu am avut o copilărie spectaculoasă. Şcoala generală am făcut-o în Sfântu Gheorghe, liceul în Braşov. După liceu dădusem examen la două facultăţi şi intrasem la amandouă. În ultimul moment am făcut o alegere care pentru părinții mei a fost neașteptată. Am intrat în Academia Forţelor Aeriene din Brașov. Armata mi-a plăcut surprinzător de mult. Găsisem în sfârşit un loc în care simţeam că pot să cresc atât moral cât şi fizic. Se făcea carte la nivel înalt şi chiar aveam ce învăţa de la profesori.

Marina Almășan : – Deci, prin forțe proprii, ai intrat intr-un loc în care visează să intre mulți tineri..

Daniel Bereș : – Poate… Mie însă nu mi-a fost dat să rămân în AFA. După 6 luni primisem vestea că statul Japonez oferă o bursă de studiu pentru un student din România. M-am oferit voluntar pentru program. Am avut nişte examene de trecut şi până la urmă am fost selecţionat şi trimis la Academia Naţională de Apărare a Japoniei. Și așa am plecat spre Japonia. Cu visuri mărețe dar cu inima cât un purice. .

Marina Almășan : – Cât urma să stai?

Daniel Bereș : – Am stat 5 ani într-unul dintre cele mai tradiţionaliste sisteme militare din lume, în care instrucția militară, educația morală, fizică și psihică se fac conform codului de onoare al samurailor din perioada Edo.
În cei 5 ani de armată japoneză am vizitat majoritatea bazelor militare Japoneze şi am trecut prin diferite module de pregătire. Dorind să profit la maxim de mediul în care mă aflam, am intrat în echipa de karate a academiei. Timp de 4 ani am făcut antrenamente zilnice de 2 ore pe zi, inclusiv sâmbăta şi duminica. Am centura neagră şi sunt membru al JKA (Japan Karate Association). Între timp luasem şi nivelul 1 de limba japoneză (Japanese Language Proficiency Test).

Marina Almășan : – Buuuun. Deci, după 5 ani, șederea ta în Japonia urma să se încheie…

Daniel Bereș : – Și chiar s-a încheiat. După cinci ani în Japonia m-am întors în România și am fost trimis la o unitate militară din Buzău unde am stat 6 luni. Am avut din nou noroc de profesori geniali. Am absolvit acolo Şcoala de Aplicaţie pentru Forțele Aeriene şi am devenit controlor de trafic aerian. Dar nu mi-a fost dat să rămân în armată. În ianuarie 2007 am renunţat la cariera de ofițer şi m-am întors în Japonia unde intenţionam să îmi deschid propria afacere. Totuși nu am uitat niciodată jurământul de militar depus în Brașov când aveam doar 19 ani. Așa că mi-am promis să fac tot ce pot pentru a-mi servi țara și în viața de civil.

Marina Almășan : – Rămâi omul minunat pe care-l știu. Din răspuns îmi dau seama că eviți să mai răscolești “răni” de demult. Vorbește-mi așadar despre reîntoarcerea ta în Japonia.

Daniel Bereș : – În februarie 2007 m-am angajat la E&M Corporation, o companie de IT din Tokyo. În decembrie 2007 se deschidea E&M Corporation România în Brașov. În 2008 am înfiinţat Asociaţia de Afaceri Japonezo-Română (JRBA), o organizație prin care am promovat neîncetat produsele românești în Japonia, în special vinul românesc care, care, spre marele meu noroc, s-a dovedit a fi din punct de vedere profesional marea dragoste a vieții mele. Din momentul în care am intrat în contact în anul 2008 cu producătorii de vin din România, pasiunea lor pentru vin mi-a intrat repede, natural și ireversibil până în măduva oaselor. Când am început să promovez vinul românesc am început să simt cu adevărat că fac exact ceea ce îmi doresc. Iubesc vinul și cultura din vin cu toată ființa mea.

Marina Almășan: – Știu că japonezii te-au apreciat de la bun început. Parcă îmoi povesteai că ai primit și o funcție de conducere, la un moment dat..

Daniel Bereș : – Da, ​în august 2013 am fost numit Director General al Euro Asia Trading, o companie de import-export pe care E&M Corporation o preluase în situație falimentară. După doar trei ani, împreună cu o echipă formidabilă, am reușit să creștem vânzările mai mult de 10 ori, aducând compania la linia de plutire și aducând practic vinul românesc în atenția publicului nipon. Din momentul în care am preluat Euro Asia Trading am importat în Japonia exclusiv produse românești, în special vinuri.

Marina Almășan : – “Pe hartie” totul curge lin, dar cu siguranță, ca să ajungi aici, a trebuit să străbați un drum deloc ușor. Care au fost lucrurile cu care ți-a fost cel mai greu să te obișnuiești?

Daniel Bereș : – Cred că cel mai greu a fost și continuă să fie relația cu limba japoneză. În prezent sunt la un nivel la care pot scrie articole sau manuale în limba japoneză atâta timp cât se referă la domeniul în care activez eu însă este destul de frustrant ca după 16 ani de studiu intens să nu pot încă citi ziarul la fel de cursiv ca un absolvent de facultate japonez. Într-o bună zi voi ajunge și acolo.

Marina Almășan : – Mi-ai vorbit, în repetate rânduri, despre dorul de țară, care este al patrulesa membru al familiei tale. Ce-ți lipsește, dar mai ales ce NU-ți lipsește din îndepărtata ta patrie?

Daniel Bereș : – O, sunt atât de multe de spus așă că mă rezum la lucrurile cu adevărat importante. În primul rând îmi lipsesc părinții mei și în al doilea rând prietenii pe care i-am lăsat în urmă. La capitolul ce NU îmi lipsește este greu să mă pronunț și chiar prefer să nu o fac.

Marina Almășan : – Ți-am promis un interviu confortabil, așa că nu o să insist. Cu ce-ți câștigi traiul?

Daniel Bereș : – Din importul și comercializarea vinului românesc.

Marina Almășan : – Dincolo de relația permanentă cu mama, cum continuă să fie prezentă România, în viața ta?

Daniel Bereș : – Evident, prin vin. Prin cultura vinului. Prin producătorii de vin din România.

Marina Almășan: – Pentru că cunosc, cât de cât, lumea afacerilor din România, ba cu oac chiar și câțiva oameni de afaceri, am o curiozitate : există vreo diferență intre felul cum se fac afaceri in România și cel din Japonia?

Daniel Bereș : – Din păcate nu pot spune că știu foarte multe despre cultura afacerilor din România deoarece mi-am trăit viața de adult în Japonia. Am câteva păreri dar mă tem că sunt subiective și nu se bazează pe o observație îndelungată așa că să îmi fie cu iertare dacă greșesc. Impresia mea este că în România familia sau individul ocupă locul central al vieții. În Japonia însă pe cel mai înalt piedestal al societății este așezată, fără doar și poate, munca. Munca este centrul universului pentru japonezi iar toate celelalte elemente ale vieții cum ar fi familia sau prietenii sunt complementare. Ierarhiile sunt bine definite și în general oamenii care își iau în serios rolul lor în compania în care se află sunt și cei mai respectați atât de colegi cât și de familie. Și deși poate părea surprinzător, după 17 ani petrecuți în Japonia impresia mea este că soțiile japoneze respectă mai mult bărbații care își iau munca în serios și au succes decât pe cei care se declară familiști dar care au rezultate nesatisfăcătoare la locul de muncă. Gurile rele spun că este vorba despre materialism dar eu cred că este mai mult de atât. În cultura niponă rezultatele profesionale sunt strâns legate de modul în care ești privit atât în societate cât și în familie, fără a avea neapărat legătură și cu renumerația.

Marina Almășan : Dacă tot am pornit-o cu comparațiile, am să te întreb ( nu uita, e un site pentru femei!) cum se iubește, în Japonia? Există diferențe majore?

Daniel Bereș : – Teoretic, se iubește la fel ca oriunde în lume. Sentimentele sunt aceleași pentru că în fond suntem cu toții făcuți din același aluat. Practic, am observat însă în Japonia o oarecare detașare a conceptului de iubire de conceptul de căsătorie. Am auzit de foarte multe ori ideea că în Japonia iubirea și căsătoria nu sunt neapărat unul și același lucru.

Marina Almășan : – Există și acolo, la fel ca aici, o luptă ascunsă intre “femeia la cratiță” si “femeia de carieră”?

Daniel Bereș : – Cunosc destul de puțin societatea românească pentru a face o comparație în cunoștință de cauză. Cred că depinde de la caz la caz. Am cunoscut de-a lungul timpului în Japonia femei orientate spre carieră, cu soți care nu aveau absolut nicio problemă să se ocupe de treburile casnice dar am cunoscut și cazuri în care soțiile japoneze sunt foarte supuse bărbaților. Interesant este că ambele variante par să funcționeze destul de bine fapt care mă face să cred că per total japonezii sunt suficient de maleabili încât să se plieze pe ambele modele. Aș putea adăuga că varianta cu femeia de carieră este mai des întâlnită în zonele urbane în timp ce a doua variantă este comună în zonele rurale.

Marina Almășan: – Ești părinte, deci următoarea întrebare nu este deloc deplasată: cum se educă un copil , în Japonia? Există aceleași principii ca și la noi?

Daniel Bereș : – Da, sunt și eu norocosul tată al unei fetițe minunate de 10 ani și urmărind îndeaproape educația pe care o primește în scoala japoneză am ajuns la concluzia că în Japonia se pune un accent foarte mare pe educația morală (cultura civică), mult mai mare decât se punea la noi pe vremea când eram elev în România. La noi (în România) am impresia că educația morală se lasă mult prea mult pe seama părinților, școala participând prea puțin la formarea copilului, începând de la manierele elementare până la rolul și responsabilitățile individului într-o societate funcțională.

Marina Almășan : – Și o întrebare din domeniul SF 😁: Dacă vreodată te vei întoarce în România (…ți-ai propus așa ceva?) ce anume ai vrea să aduci , cu tine, din Țara Soarelui Răsare? ( mă refer și la locuri frumoase, și la obiceiuri, mentalități etc)

Daniel Bereș: – Sigur că mi-am propus să mă întorc în România. Mai am multe obiective de îndeplinit în Japonia și nu mă voi întoarce prea curând însă cred că voi reveni la un moment dat acasă. Sunt multe lucruri și concepte japoneze pe care ne-ar prinde bine să le avem și în România dar sunt greu de adus și de implementat de un singur om. Mi-ar plăcea să pot veni cu niște mentalități japoneze cum ar fi cultura pentru munca de echipă, bunele maniere, importanța zâmbetului la locul de muncă și obsesia pentru curățenie. Mici detalii care ne pot face viața mai bună.

Marina Almăsan: – Mie una comparațiile mi se par întotdeauna captivante. Enumeră-mi lucruri pe care le faci ca acasă, în România, și altele, pe care le faci ca un adevărat japonez

Daniel Bereș : – Încerc pe cât posibil să muncesc ca un japonez și să simt românește.

Marina Almășan : – Scurt și cuprinzător! … Eliminând întrebările inconfortabile, isatsa că ne apropiem de finalul dialogului nostru. Dacă cititoarele “femeide10.ro” ar porni să viziteze Tokyo, care ar fi – să zicem – primele cinci locuri în care le-ai duce și primele 5 feluri de mâncare pe care ai insista să le guste?

Daniel Bereș : – Iată recomandările mele: Primele 5 locuri, așadar:
Etajul 40 al clădirii World Trade Center, pentru vederea extraordinară
Grădina Națională Shinjuku – Gyoen, pentru o plimbare romantică (de recomandat primăvara când sakura este în plină floare)
Templul Meiji, pentru istoria pe care o emană
Băile termale Oedo Onsen, pentru relaxare
Cartierul Roppongi, pentru distracții nocturne

Le voi recomanda și primele 5 mâncăruri:
Okonomiyaki
Shabu-shabu
Sushi / sashimi
Yakitori
Chanpon

Marina Almășan : – Îmi amintesc cu plăcere că, tot la recomandarea ta, le-am gustat și eu, acum doi ani. Poate într-o altă ordine! 😊. Definește-mi , te rog, sentimentul DOR.

Daniel Bereș : – Dorința de a fi în compania unor persoane dragi sau de a revedea locuri dragi.

 

Marina Almășan : – Îl simți des?

Daniel Bereș : – În fiecare zi.

Marina Almăsan : – …și …ce faci în acele momente?

Daniel Bereș : – Când se poate, pornesc la drum. Când nu se poate, savurez un pahar de vin.

Publicitate