“..Nu-l iubesc, dar are casă, un serviciu bun și se poartă foarte frumos cu fetița mea. Și-apoi…de dragoste m-am cam săturat. Am 40 de ani, le-am trăit pe toate, am avut și bărbați care declarau că mă iubesc, dar de fapt își băteau joc de mine, m-am înfruptat și din terciul sărăciei destulă vreme..E timpul să trăiesc și eu o viață normală, în care să nu mai număr zilele până când îmi intră salariul pe card și apoi s-o iau în toate direcțiile, nestiind ce factură să plătesc mai întâi…”.
Pot să combat asemenea gânduri? N-am nici căderea și nici măcar puterea. Și oricum sfaturile altora nu sunt chiar cel mai necesar lucru în viața noastră. “Oamenii deștepți nu au nevoie de sfaturi, iar cei proști oricum nu le ascultă”, observase, la un moment dat, Benjamin Franklin.
Și totuși experiența propriei vieți își scosese cornițele, la auzul mărturisirii de mai sus. Știam bine că gândirea asta e greșită, că destule femei, pornite pe calea unui exclusiv interes material, își ratează căsniciile, optând pentru indivizi infecți, dolofani în burdihane și conturi bancare. Supoziția aceea, potrivit careia “dragostea poate veni pe parcurs” este cât se poate de păguboasă. Nu e la fel cu “pofta vine mâncând”. De fapt, nici aceasta din urmă nu poartă strop de adevar într-însa, deși e pusă pe seama “înțelepciunii populare” ; decât, poate, dacă ești într-atât de lihnit de foame, încât să ajungi să plescăi din buze chiar și atunci când ți se așează în farfurie mâncarea pe care o detești cel mai mult…
….Cât de nefericit să se fi configurat viața femeii din fața mea, pentru a o impinge către un asemenea deznodământ dramatic? Cât de sătulă de tot și de toate să fii, pentru a-ți asuma continuarea vieții alături de un bărbat pentru care nu simți nimic și care să nu trezească în stomacul tău nici măcar o biată molie, darămite multvisatul cârd de fluturi?!?..Cât de disperată să fii, în singurătatea ta, agrementată cu sărăcie și lipsuri, încât să accepți că, de acum înainte, te vei trezi lângă un bărbat – poate bun, haideți să-i acordăm prezumția de “nevinovăție” – care nu înseamna pentru tine nimic altceva, decât o umbrelă pentru vreme rea?.. Fericirea este atât de greu de mimat…
..O priveam și încercam să par că mă bucur pentru ea, căci îmi povestea cu atâta entuziasm de casa cu două etaje ce-i va înlocui cele două camere din Drumul Taberei în care-și consumase aproape jumatate de viață, apoi de mașina pe care i-o promisese el și care urma să claseze definitiv inghesuiala și duhorile din troleibuzul ce o aducea zilnic la birou. Imi povestea despre magazinele cu nume răsunător, pe care începuse să le frecventeze, prin mall-uri și de vitrina carora nu îndrăznea, până mai deunăzi, nici măcar să se apropie.. “Uite, poșeta asta Michael Kors mi-a luat-o săptămâna trecută!” Era atât de entuziasmată, de parca intreaga ei fericire încăpuse în geanta plină de fermoare, ce purta, metalic,pe una din fețe, celebrul nume care-i hrănea zerourile din preț… “..Pe Alina o s-o dăm la o școală privată! În sfârșit o să scap de sărântocii ăia de la școala din cartier, care-i furau mereu ba penarul, ba echipamentul de sport…Și știi, Revelionul o să-l facem la Paris! Va fi primul meu Paris și primul Revelion întâmplat altundeva, decât în apartamentul meu sau al unor prieteni!”.. Încercam să mă bucur pentru ea. Goana dinspre “a nu avea”, spre “a avea” poate fi incitantă, chiar dacă ai ales să îmbraci ochelari de cal, ca să nu-i vezi eticheta cu prețul… Merită, oare, efortul? Cum arată acel punctul “terminus”? Este el, oare, în măsură să-ți hrănească și sufletul, nu numai trupul, buzunarul și orgoliile personale? Oare, pe tot acest parcurs, presărat cu mici victorii materiale, nu te vei ciocni de efectele adverse ale alegerii tale? Nu vor începe să sticlească, de pe margini, ochii imaginari ai regretelor? Nu cumva te va pândi, precum o hienă, de după colțuri, sentimentul că drumul, de fapt, nu duce nicăieri, că lipsa sentimentelor nu poate fi compensată nici cu poșete de brand, nici cu cocktailuri servite pe insule exotice? Nu ți-e teamă că, la un moment dat, te vei putea trezi într-o situație fără ieșire, cu doar două alternative : fie vei întâlni, întâmplător, marea iubire , care te va găsi prinsă în chingile unei relații greu de sfărâmat -dacă ești un om moral, fie vei continua să mărșăluiești spre Nicăieri, mimând fericirea și realizând că, de fapt, ți-ai amputat, cu bună știință, șansa de a o avea, cu adevărat…
O privesc pe cea din fața mea și mă sufocă sentimentul propriei lașități. La un moment dat mi se face chiar teamă că gândurile mele, atât de puternice, ar putea fi auzite..Dar nu, nu pot să interferez cu decizia , probabil demult configurată, a unui om care, clar, nu a fost fericit și , mai mult, a fost chiar secat de speranța de a mai fi vreodată. Așa că…încerc să mă bucur pentru ea, pentru poșeta ei Michael Kors și o rog să nu uite să-mi trimită o ilustrată de la Paris. “Va fi bine!” îi spun, cu jumătate de gură…
Rubrică oferită de :
Comentează